Manual de bengaleză

Bună. Eu sînt un text prost. Zac mo­totolit la fundul coșului de gunoi și sînt zgîrîiat de un pix roșu, cu gel. Eu n-am fost un text prea mare, abia de-aveam 1500 de semne și ar fi tre­buit să încap undeva pe pagina șa­se. Dar n-a fost să fie. Cînd s-a uitat pes­te mine un tip cu cioc, a zis că parca-aș fi scris de un marinar din Constanța, apoi s-au aplecat peste mine doi deodată: unul cu burtă și unul îmbrăcat foarte la modă, apa­rent prieteni, dar au strîmbat ambii din nas. M-a văzut și o roșcată, care m-a dus aproape-aproape de nas și a zis că sînt lipsită de substanță, iar una cu voce stridentă a zis că n-am strop de atitudine. Numai niște co­pii mai mici au zis că s-ar putea să fiu bun de ceva, dar am ajuns imediat sub pixul roșu cu gel despre ca­re vă spuneam, de m-a tăiat cu o cru­ce mare.

Acum sînt strivit de alte texte, mai mari ca mine – un interviu de do­uă pagini, un reportaj despre niș­te comuniști cî­teva știri stropite cu la­crimi. A­vem aceeași soartă și nu vom a­jun­ge niciodată în paginile zia­ru­lui. Vom sta aici cîteva zile, apoi cîteva săp­tă­mîni în arhivă și, într-un final, cînd se va enerva băiatul care face curat și miroase mereu a pîr­joa­le, vom a­jun­ge în ghenele din spa­tele fostului magazin Fidelio. De-acolo, Du­mne­zeu cu mila…

Ei vor uita de mine și de toate tex­tele pe care le-au scris prost vreo­dată. În pagini vor ajunge numai o­pere de artă, idei strălucite, documentări seriose și nici o așchie de lim­baj de lemn. Bine, poate uneori, din lene și din greșeală să mai fie stre­curat cîte unul din frații mei, dar nici el nu va avea multe clipe fe­ri­ci­te. Ei nu vor ști că datorită nouă, ce­lor care nu putem fi numite nici­de­cum „antologice”, au învățat să scrie și să facă asta cu o plăcere de care nu se vor sătura niciodată.

Anastasia CONDRUC