Semnătura dumneavoastră s-a dizolvat în eter

Prima dată cînd am semnat o pe­tiție eram în gimnaziu și era pentru închiderea unei grădini zoolo­gice. Mai mulți oameni supărați pos­taseră fotografii și scriseseră tot fe­lul de lucruri despre cum ursuleții n-au destulă mîncare și cine știe ce alte suferințe or fi avut bietele mai­muțe. Mi s-a părut un lucru, evident, urgent de rezolvat pentru lumea în care trăiam și-am scris nume, pre­nume, dată și chiar și în căsuța aia liberă pentru alte comentarii sau su­gestii știu c-am formulat un text chiar bine închegat despre cum drep­turile animalelor ar trebui respectate. Țin minte c-am scris și despre animalele de la circ și, mă rog, mă apropiasem cumva și de „ce lume bu­nă am fi, dacă am fi toți vegeta­rieni!”. Am trimis semnătura și m-am simțit un om împăcat.

Nici azi nu știu ce s-o mai fi în­tîmplat cu grădina zoologică, dar de-a­tunci am semnat petiții de nu le-am mai reținut numărul. Petiții pentru păstrarea ordinii pe undeva, petiții împotriva defrișării unei zone, petiții pentru păstrarea limbii latine în școli, petiții împotriva unor anumite legi, petiții de sus­ți­nere sau petiții prin care se cereau anumite fonduri pentru organiza­rea unor evenimente – toate semnate cu același simț major de răs­pun­dere și poftă de înfăptuire a drep­tă­ții.

După toată tevatura semnatului, și azi, cînd stau cu un grup de oameni și caut rezolvare pentru vreo problemă, mai în glumă, mai în serios, primul lucru care-mi vine la gură e – „Dar, hei, ce-ar fi să facem o petiție?”. Și imediat îmi vine să rîd și doar imaginea cu „sem­nătura dumneavoastră a fost în­registrată” pe care-o văd plutind peste toate întrebările și greutățile vieții îmi mai poate opri hohotele zgomotoase. Dă și tu „trimite” și-apoi doar crede, și nu cerceta.