Manifestul paginilor goale

Cînd eram în liceu, citeam Gazeta Sporturilor sub bancă cînd m-a prins pro­fesorul de matematică. „Ai grijă”, mi-a zis. L-am rugat doar să nu-mi ia zia­rul să-l pot adăuga colecției de a­ca­să. Era roz Gazeta atunci, avea în jur de 16 pagini, dar cînd curgeau go­lu­ri­le prin campionat printa uneori și 32. Răs­­fo­iam ziarele cu aceeași plăcere cu care mă alergam cu cavalerii din ro­ma­nele de a­ven­tură ale lui Paul Feval sau Ioan Dan, și citeam Scaramouche-ul lui Sabatini în timpul orelor de chi­mi­e de la care chiu­leam și mă duceam în parcul din spatele liceului.

Dacă atunci mi-ar fi picat în mînă o tabletă, fie iPad, fie versiunea coreană, mă-ntreb dacă mi-aș mai fi format plă­ce­rea de a citi. De a da cu migală pa­­­gi­nă cu pagină, de a adormi cu nasul pe post de semn de carte și de a mă trezi, în­­ju­rînd că am uitat unde am rămas și ne­­­voit fiind să reiau ultimele zece pagini. Erau zile în care nici nu apucam să-mi dau pijamalele jos că venea seara și a­dor­meam la loc cu ele pe mine și cu car­­­tea pe piept.

O carte electronică se-nchide din­tr-un buton și e ușor s-o manevrezi sub ban­că. Nu prea-ți ține de umbră dacă o scapi peste nas, ci te cam plesnește, dar o să pară reală. Iar pentru nostalgici, sînt des­tul de sigur că vor apărea parfu­mu­ri­le mici „cu miros real de hîrtie și ziar” cu care să-ți stropești buricele de­ge­te­lor. Pentru că fiecare generație are cărțile ei. Dacă ale mele miroseau a mucegai și aveau colțurile galbene, în viitor poa­te vor fi 3D și proiectate direct pe re­ti­nă. Nu sîntem mai proști sau mai deș­tepți în funcție de cum citim cărțile, cîtă vre­me adăpostim cuvintele de trece­rea timpului. Fie că le stocăm în cloud sau în biblioteci.

Cătălin HOPULELE