Literatura obligatorie

Nu cred c-am urît niciodată ce­va mai mult decît lectura obligatorie. De fapt nici nu știu dac-a fost ură, dar n-am întîlnit vreodată lucru mai nesuferit și cuvinte la care să mă fi ui­­tat mai încruntată, după ce le-am scris. La început au fost poveștile – no­rocul era că le citisem cu mult î­na­­inte să le primesc drept un soi de pe­­deapsă. Cînd au început însă să se tran­s­­forme în nuvele, cărți mici sau romane întregi, n-am mai rezistat. Bă­­gam lista la sfîrșitul manualului și-o scoteam de-acolo cu două-trei zi­le înainte de testările finale, în ca­re, pesemne, dădeam dovadă de su­punere în fața lecturii. Fiecare test era un șir deșirat de întrebări i­nu­ti­le – mergeau toate pînă în cele mai crîn­cene detalii – „Ce culoare avea pan­toful lui X, atunci cînd…?”. Nu-mi păsa. Mai bine-aș fi mers des­culț eu o săptămînă, decît să știu.

Întîmplarea a făcut ca mie să-mi placă să citesc. Orice altceva – de la cărți de bucate, la prescripții medi­cale și, mai tîrziu, la tot felul de căr­ți care-mi picau în mînă. Nu m-am mirat niciodată însă cînd cineva, vreun coleg sau vreo cunoștință, mi-a spus scurt că nu – că pentru ei car­tea nu-i așa o bucurie. M-a întristat, da; dar nu m-a mirat deloc. E lesne de înțeles de ce există tineri cărora nu le place să citească. Lîngă mari­le orașe pline cu licee de elită, în care lec­tura e deja un lucru comun, pe ca­re profesorii știu cum să-l in­tro­du­că, co­există și orașe mai mici sau sate, cu profesori care n-au drag de me­se­rie sau, chiar dacă au, n-au nici cea mai vagă idee legată de felul în ca­re-ar trebui să o facă. Ferm convinși că fac ceea ce trebuie, deși rezultatele mul­țumitoare se arată doar acciden­tal, continuă să bage pe gît, forțat, o­mului abia în formare, literatura, fă­ră să țină cont de felul în care cineva se apropie de lectură și de cum as­ta ar trebui să fie ceva memorabil, și nici­decum o umplere forțată a u­nui gol.

Și-acum aud, uneori, cînd dau pes­te vreo carte din lectura obliga­to­rie, că „pofta vine mîncînd”; ori, de­cît așa, eu una aș fi preferat să dau de la început într-o anorexie li­te­ra­ră.