În căutarea unei umbre

=L-am lăsat în parc, pe banca din colț. Mi-a luat 20 de minute ca să mă ridic de acolo și să plec mai departe, nu fără a întoarce ca­pul la fiecare cîțiva pași făcuți. De­ja mă plimb de cîteva ore prin orașul pustiu, stăpînit de noapte; nu știu nici unde mă îndrept, nici de unde am plecat.

L-am primit de mic copil. Țin min­te cum se juca toată lumea cu el, cînd eu încă nu puteam mer­ge drept și cum întindeam mî­nu­țele înspre el ca să îl pot mo­de­la și eu într-o direcție sau alta. Dar eram prea mic, nu aveam vo­ie. Cînd am crescut, mi-a fost le­gat la gît, precum cheia pe care am purtat-o cu șnur spre școală. Îl duceam în pas vioi pe holurile unde făceam avioane din caie­te­le de muzică, cu foi lungi și fine. Dar îl purtam sub lacăt: era a­co­lo, știam de el, dar nu-l puteam a­tinge.

În liceu, era precum un ou al gîștei de aur: strălucea, era perfect ro­tund și era ușor ca un fulg. Mi s-a spus că aș face bine să scuip și să îl bag în sîn, dar nu m-am în­du­rat să-l ascund atît de adînc. L-am lăsat într-un buzunar și, din cînd în cînd, îl mai scoteam ca să-l plimb dintr-o mînă-ntr-alta. Pînă cînd m-a văzut cineva și a aruncat cu un pietroi după el. Am a­pucat să îl feresc, dar l-a prins dintr-o parte și s-a ciobit puțin.

L-am ținut de atunci pitit me­reu în piept, pînă cînd o voce mie­roasă m-a convins să îl scot a­fa­ră. Cu ea am vorbit ul­ti­ma oară cînd m-am decis să îl las în parc, doar o cochilie a ce­ea ce am păs­trat, cu grijă, de mic. La primul colț de stradă, m-am oprit încremenit în fața unei fantasme. Era tot ea. M-a urmărit ca o fantas­mă toată seară și cînd și-a făcut curaj să mă oprească, mi-a adus sufletul lă­sat în parc, bucăți.

Cătălin HOPULELE