Bucuria nu vine o dată pe an

Gabriel are 14 ani, dar afundat în patul de spital ara­tă ca un copil care abia a scăpat de grădiniță, e slab, mic, nesigur și nu prea vorbește pentru că atunci cînd încear­că să scoată două-trei cuvinte, limba i se împleticește și nu se distinge ce spune exact. Săptămîna trecută, a mîn­cat un bol de bob prăjit pe plită ca să-și potolească foa­mea și de atunci i s-a făcut atît de rău, încît a ajuns la spi­tal adus de o ambulanță. S-a speriat, a plîns așa cum știe el să scîncească încet și a adormit. Nu are mamă, pentru că l-a părăsit și pe el și pe tatăl lui.

Gabriel nu știe ce să răspundă atunci cînd îl întrebi ce și-ar dori el să primească, la fel cum nu știe nici cum ar fi să aibă un telefon sau o porție mare de înghețată cu trei gusturi diferite în fiecare zi. Se uită la tatăl lui de fiecare dată încercînd să obțină o aprobare. Tatăl lui e umil, stă sprijinit de perete și răspunde în locul său că nu dorește mila nimănui, taie în fiecare an cîte doi porci, a căror carne o împarte cu ceilalți copii ai săi la prînz și cină. Și atît, legume sau fructe din grădină dacă se fac.

Gabriel nu e singurul copil care vede doar o dată pe an dulciuri și fructe. E doar unul despre care noi a­flăm atunci cînd o familie se gîndește la el și îi umple casa de lucruri și alimente pe care tatăl lui nu va putea vreo­da­tă să i le cumpere.

Începînd încă din luna octombrie, se adună ca­zuri de copii și familii din toate colțurile ju­de­țului, cazuri des­pre care nici nu ți-ai fi putut închipui vreo­dată că e­xistă. Copii care în loc de încălțminte au degetele vi­ne­te de atîta stat în frig, copii care se îm­bra­că cu bucăți de haine de la frații lor mai mari și care de atîta lipsă, ui­tă cum e să ai grijile simple din copilărie.

Sînt de fapt acei copii care pentru a duce o viață mă­car asemănătoare cu ceea ce ar însemna o copilărie fe­ricită, au nevoie de toată grija pe care le-o arată oa­me­nii darnici, însă nu o singură dată pe an, trei luni din 12, ci zi de zi. Gabriel încă e în spital, vine lunar pentru că boala rară de care el suferă nu se vindecă, doar se ame­liorează și se dobîndește din prea multă lipsă. Lispă de hrană, de bucurie și de dragoste, adică exact ce re­pre­zintă Crăciunul.