În căutarea tronului pierdut

La fiecare bătaie de vînt, ne în­cli­năm toate speranțele precum crengile u­nei salcii șubrede și nu încercăm să ne îm­potrivim adierii. Ne gîndim cu groază că da­că ne-am scoate armele, imediat ne-am trezi ca dintr-un vis, pipăind în gol ceva ce n-am simțit în realitate.

Așa că ne aruncăm în brațele primului venit, care ne promite cele mai mul­te. Ne proptim în spatele scutului său, cel mai trainic din cîte am văzut și zîm­bim șmecherește, cu o încredere nedisi­mu­­lată. Ne transfomăm în niște luptători gata să se arunce cu capul înainte de par­că am fi tauri care văd roșu în fața o­chi­lor. Îi privim pe ceilalți cu un aer de su­pe­rioritate și nu ne mai ajunge nasul pî­nă la cerul pe care am vrea să îl adulme­căm. Și, dintr-o dată, primim o emisă din care aflăm că regele nostru, în care ne-am pus toate speranțele, este de fapt un co­pil din flori, un uzurpator. Tro­nul lui în­ce­pe a se clătina și noi ne simțim iar a­me­nințați.

Dar nu am recunoaște că am fost niș­­te naivi de la început, prea creduli și ușor de condus. Regele nostru s-a do­ve­dit a fi un păstor ușuratic care, în fața lu­pu­lui, ne-a vîndut oile cele mai dolofane de tea­ma colților prădătorului.

Așa că ne lepădăm de conducător, a­ler­găm panicați, izbindu-ne unii de al­ții, bles­temînd Cerul pentru naivitatea noas­­tră și ne promitem că data viitoare vom fi mai selectivi. Dar ochii ne sînt fu­rați de epoleții unui luptător care ne în­­șală nă­dejdile și iar ne uităm de sus la cei­lal­ți. De data asta de la o înălțime mai ma­re. Ca să doară mai tare cînd vom că­dea.

Cristina BABII