Viteji cu armură pixelată

Poveștile sînt cele mai drăguțe por­trete ale lumii. Decupate ușor din realitățile vremurilor, cusute cu un fir roșu, ele plăsmuiesc în noi propria poveste. Fiecare are o zeiță care a alergat ca o nălucă prin tomuri de povestiri, iar apoi ne-a pictat ima­gi­nația.

De cele mai multe ori ne i­de­n­tificăm cu oamenii care au ceva din culorile eroilor desenați de cînd e­ram mici. Există în imaginarul co­lec­tiv un clișeu în care bunicii, mama ori tata citeau povești înainte de cul­care, un exercițiu bun pentru an­tre­narea viselor, dar totodată, acolo au început să se ghemuiască primii noș­tri eroi din mintea noastră. I-am pur­tat cu noi, i-am căutat în cărți cînd am început să deslușim cuvintele, i-am împărtășit cu prietenii, iar mai apoi se întîmpla să-i vedem cum zbur­dă și vorbesc într-o cutie co­lo­ra­tă și luminoasă.

Cine n-a încercat să scoată personajele preferate din televizor sau n-a plîns că vrea și el să intre după ecra­nul de sticlă, să alerge prin „Ța­ra minunilor”? Dacă noi nu am pu­tut face acest lucru, în ultimii zece ani, eroii noștri au reușit să iasă din tipare. Desenele animate au săltat de la simplul efect de mișcare, la transfigurarea în pelicule care merg, cîn­tă și se bat cu noi.

Evadarea protagoniștilor din cărți aproape că a rupt legătura copi­ilor cu poveștile desenate din cu­vin­te. Simplitatea vizualizării eroilor pe ecranele accesibile, de la calculator, pînă la cinema, a alungat apetitul copi­ilor de a-și desena eroii cum îi văd în mintea lor. Azi se spun po­veș­tile prin intermediul imaginilor și al vocilor digitale, cei mici se bucură de ele, sînt amuzante și pentru cei mari. Totuși prin riguroasa tehnologiza­re este mult mai greu să străbată acel fir roșu, care indică direcția dru­mului nostru.