Holul cu becuri arse

A fost odată și încă mai este o lu­me în care becul agățat de cer s-a ars și nimeni nu s-a os­te­nit să-l schim­­be. Oamenii, de cînd se năș­teau, erau cres­cuți cu o lam­pă atîrnată de ei. Cît timp a fost co­pil, Cosmin se în­treba u­ne­­ori de ce felinarele lor, a ce­lor mici, e­rau atît de strălucitoare în timp ce ale adulților începeau să pă­leas­că sau chiar nu luminau de­loc.

Cu ajutorul lămpii sale a în­ce­put să descopere ce îl înconju­­ra prin întuneric, de la betonul gri și tare de pe trotuar pînă la pi­cioa­rele înalte ale părintelui ca­re îl a­juta să treacă prin lume. Odată în­să a dat cu lumina pes­te un om cu chipul ciudat și îm­brăcat și mai bizar, care avea doar o lu­mînare pe jumătate folosită care să-l con­ducă prin beznă. Atunci, nu știa Cosmin de ce, folosea o bucată de ceară în schimbul unei lămpi ca a lui, dar adulții i-au spus să nu-l ba­ge în seamă și tot ce trebu­ie să fa­că este să aibă grija de el.

Asta a și încercat să facă, dar în timp ce el și-a urmat viața, o­biec­tul lui de luminat a început să pălească din ce în ce mai tare. În a­dolescență a trebuit să tot schim­be bec după bec, dar cum acestea se ardeau de prea multe ori, la 20 de ani a ajuns să e­vi­te proble­ma, crezînd că așa merg lu­­cru­ri­le și trebuie să se învețe să mear­gă prin întuneric. Acum tot ce mai a­prinde e o țigară, ca să aibă pentru el, acolo, o luminiță.

Cosmin mai reușește să des­chi­dă vechea lampă cînd vede că alții încearcă același lucru, dar lu­mina pe ca­re o dau ține cîteva mi­nute, pînă cînd toți se întorc pe dru­murile lor o­bișnuite, prin în­tu­neric.

Paul ANDRICI