Fără instrucțiuni

Să-ndrăznească vreun franțuz care duhnește a brînză, vreun ita­li­an pipernicit sau vreun neamț cu cîr­nații în gît să ne spună că sîntem la coada Europei. Nu acceptăm. Chiar dacă toa­tă presa se zburlește și se chi­nu­ie să nască povești ale românilor mai fe­riciți sau mai triști din stră­i­nă­tăți. Ni­meni n-are voie să-și ștear­gă ghetele de România, de­cît noi în­șine. Dar pentru ei, ima­ginea noas­tră trebuie să fie apretată și dată cu parfum. Democrația noastră trebu­ie să fie la fel de capabilă și valori­le noastre la fel de adînc înfipte în ce găsim și noi mai tare. Dar cum, cînd nea Ion încă mai pune sarma­ua cu mîna-n furculiță, ca mai apoi s-o ducă la gu­ră? Tragem cu ochiul și mai furăm de la ei, măcar la asta sîntem buni.

Iar rețeta magică după care tîn­jim de multă vreme nu este un stat de drept cu care oricum n-am avea ce face, ci simbolul unei de­mo­cra­ții occidentale funcționale: o socie­tate civilă ca la Obama acasă, cu toleranță, ecologie, migrație și alte zor­zoane la modă. Și așa ne-am trezit că toți cei care ieșeau la bere dintr-un interes comun se cheamă acum organizație non-guvernamen­tală. Și n-a fost rău, iar toți cei care se plîng că ONG-urile le fură banii de sub nas nu sînt decît niște in­vi­di­oși.

Romii noștri au devenit mai in­te­grați, pădurile mai verzi, iar ti­ne­rii au mers să voteze. Am ars e­ta­pele ca pe niște cărbuni de grătar, primăvara devreme, bucuroși că am ajuns în rînd cu lumea. Păcatul cel mare este că am rămas numai cu simbolul democrației: organiza­ți­ile nu repară drumuri, nu fac in­fra­structură și nici salarii nu dau.

Anastasia CONDRUC