Epilog cu final deschis

E momentul în care ni se permite să fim patetici, absconși, confuzi sau si­­ropoși pînă la refuz, ca două ba­cla­vale înghițite una după alta. În rest trebu­ie să fim reci, obiectivi și deschiși, in­tegri, cu vocabularul în buzunarul din spate și cu argumentele în mîneca su­fle­cată pînă la cot. Dar acum, cînd fa­cul­tatea se termină și, odată cu ea și șco­ala de presă de la etajul II din CCS, putem scrie orice. E ca o petrecere a bur­lacilor înainte de depunerea ju­ră­mîn­tului.

Nu știu ce urmează să vină. Nu știu nici măcar cum să onorez momentul ab­solvirii. Nu m-am decis încă dacă ar me­rita onorat, sau dacă am trecut prin facultate ca nurca prin apă: fără să las vreo urmă, dar și fără să mă ud vreun pic.

E ceva pervers la facultatea asta. Îți lasă atît timp liber încît ți se pare că e floare la ureche la Jurnalism. Însă ce faci cu timpul tău liber depinde nu­mai de tine. Eu vreau să cred că l-am fo­losit măcar la jumătatea poten­ția­lu­lui. Altfel, m-aș simți prost cu mine. Știu că aș fi putut face mult mai multe și că aș fi putut să învăț încă pe-atîtea lu­cruri, dar nici nu mă pot feri de perfect justificabila comparație cu ceilalți.

Cred însă cu tărie că aici, în weekend-urile care n-au mai fost de mult a­le mele, ci ale noastre, printre pagini pră­bu­șite șau memorabile, am crescut. Nu de unul singur, ca o ciupercă, ci alături de oameni mai simpatici decît multiple­le personalități ale lui Charlie Sheen la un loc. Le sînt recunoscător, pentru că într-un final, aici mi-am găsit locul. Și cu regret mă voi despărți de ei, doar tem­porar, pentru că sînt convins că în scurt timp vom împărți alt birou, într-o altă redacție, pe care-o vom sfinți cum știm noi mai bine.

Alex VARNINSCHI