„E muncitoare, n-am ce zice, doar că…”

Irina are 11 ani, frecveantează pianul și-i plac la nebunie cursurile de balet la care e înscrisă. Merge sîmbăta și duminica să studieze limba germană în timp ce de luni până vineri exersează pianul, mișcările de balet și, de două săptămâni, învață tainele din spatele jocului de șah. Unii colegi de la școală încearcă să îi diminueze entuziasmul, chemînd-o la joacă, în special cînd ea are alt program. Irinei însă îi place ceea ce face și nu se plînge.

Mama fetiței, doamna Florescu, lucrează la bancă de 13 ani. Își conduce fiica la fiecare program de studiu, aruncînd permanent cîte-un ochi pe site-urile celor mai atractive cursuri pentru juniori, poate-poate Irina ei mai vrea la unul. Îi tresaltă inima ori de cîte ori copilul participă la concursuri și o năpădesc lacrimile atunci cînd, la coborîrea de pe scenă, în jurul gîtului, Irina poartă o medalie. Fetița se bucură și ea de rezultatele zilelor de trudă, primește cu modestie aplauzele de la spectacolele de balet și mulțumește elegant de fiecare dată printr-o plecăciune, adusă în semn de respect față de public. Atîtea numeroase pregătiri îi răpesc însă Irinei timpul dedicat jocului cu păpuși și celui cu prietena din vecini. Se plictisește de pian și-i spune mamei sale într-o zi c-ar vrea să-ncerce unul fără partituri și fără profesoară. Unul de jucărie. Doamna Florescu nu se indignează și nici nu-și arată dezamăgirea simțită, deoarece sentimentul nu se răsfrînge asupra fetiței. Este dezamăgirea față de sine, în rolul de mamă.

După ce reconstituie un moment din fragedă copilărie, mama Irinei își șterge obrajii de lacrimi. Născută și crescută în comunism, ea și părinții săi s-au mutat la țară, unde nu a avut de la cine să învețe nici baletul mult visat și nici vreun instrument muzical care avea să-i împlinească inima. Astăzi, ea își trăiește fiecare aspirație înăbușită în copilărie, prin fiica ei. Sau și-a trăit-o pînă acum. Doamna Florescu pune mîna pe telefon și sună la cursurile Irinei, anulînd o bună parte din ele. Una dintre doamnele de la celălalt capăt al telefonului pare a cere și-un argument, așa încît vocea mamei se aude spunînd limpede: „E muncitoare, n-am ce zice, doar că e drept să-i mai las timp să fie copil.” Apoi se-ndreaptă spre fereastră și privește în curte. Fiica sa se joacă șotron și rîde cu poftă în compania prietenei ei de aceeași vîrstă. E din nou copil.

de Claudia COCIUG