Din prea puțină grijă

Sufletul

S-a chircit acolo, într-un colț și a a­dormit. Nu avea nevoie nici de per­nă, cearșaf și nici măcar nu-și mai au­zea inima de sub hainele cu care era în­fofolit. Și-a strîns ochii așteptînd ca noap­tea să treacă, sperînd să îi scoată ci­neva vîrfurile de ac pe care le simte în creștet. Degeaba îi treceau prin față mii de imagini rupte, pe care acum în­cerca să le lipească pentru că toate îi ie­șeau strîmbe, neclare și deși erau a­min­tiri, păreau tot mai ireale.

Culorile i se amestecau, iar ființele din vis se trans­formau în vietăți de dimensiuni înfricoșător de mici, asemenea unor furnici care îi mîncau sufletul firmitură după firmitură. Da, era bolnav și știa că tot ce simte e din cauză că a trăit prea mult înfășurat într-un strat alb, pufos, care l-a făcut să se uite de rea­litate. Era fericit doar existînd, chiar dacă nu atinsese gustul vieții nici mă­car cu vîrful limbii.

Trupul

Ultima picătură din cea de-a treia sticlă de bere i se prelinge pe gîtul de­ja uscat de atîta băutură, iar trosnetul paharului scăpat pe jos îl trezește. Rî­sul lui zgomotos aproape că devine un rîn­jet imens pe fața-i mică și îl desfigu­rează. Nu-și amintește nici lîngă cine stă, nici cu cine a împărțit pînă acum colțul lui de masă sau încă un pahar de băutură. Știe doar că va merge acasă și că va adormi în timp ce gîndurile i se vor roti cu rapiditate prin cap, asemenea vîrtejurilor pe care doar le vedea pînă acum. Va dormi din nou fără să simtă că nici măcar nu e în patul său. E „praf”, așa cum i-ar zice prietenii, în­să nu îi pasă. Doar e tînăr.

Mădălina OLARIU