Din linii și cercuri

Nu înțelesese atunci de ce primi­se un zece, deși se bîlbîise la fiecare trei vor­be pe care le rostise. Pentru încura­jare, i se spusese. Prea clar nu îi era, dar nici nu mai conta. Acel unu ur­mat de zero devenise deodată mai important decît simplele semne pe care o­biș­nuia să le facă în caietul cu pă­trățele pe care-l ținea înainte de a se numi școlar. Colegii îl priveau cu respect, iar în o­chii învățătorului zărise o sclipire pe ca­re nu reușise să o deslușească. Își do­rea totuși, să o vadă pîlpîind mereu.

***

Nu știe nici acum cînd acel zece a devenit un simplu număr. Poate atunci cînd și-a dorit ca și numele lui să se ter­mine în „–escu”. Cert este că șirul de ci­fre din carnetul de elev ajunsese să-i spună tot atît de multe c`te se amestecă pe un e­cran cu cifre binare `n fața unui om depășit de mof­turile vremii sale. Apoi își zise că e­ra mai bine așa. Să trăiască mereu d­u­­pă așteptări era prea mult pentru un spirit așa de liber ca al lui. Desigur, nu îl pu­tea învinovăți nimeni de rebeliune cînd era mic, iar în liceu nu-i mai putea fi im­putat teribilismul adolescentin. A­juns student, credea că știe mai bine.

***

Da, știu, ecranul acela care îți vor­bește acum e mai interesant. Îți oferă mai multe informații și nu te mai în­trea­bă despre ce te-a învățat. Te scutește de tremuratul glasului înainte de a pune o întrebare și de rușinea de a nu ști. Sînt suficiente două propoziții azvîrlite în­tr-un e-mail și un „mulțumesc anticipat” la sfîrșit, iar materia-i promovată. Da, văd, sistemul tău e mai rapid și mai e­fi­cient. Dar spune-mi, studentule din vi­itor, știi tu ce înseamnă licărirea a­ce­ea din ochii profesorului cînd îți în­mî­nea­ză premiul la sfîrșit de an?

Alexandra FILIP