„Dar, mami…”

Leo își dorea să devină astronaut. Văzuse la televizor o știre despre ei și de atunci dorința lui cea mai puternică era să plece departe de lumea asta, să vadă universul. Era visul mare al copilului de șase ani. Își imagina cum ar fi fiecare zi din viața lui trăită ca astronaut, despre care credea că locuiește sus, în aer. Voia, totuși, ca mama lui să îi trimită mîncare cînd el va fi astronaut, pentru că, zicea el, nu i-ar plăcea niciodată să gătească. Cu brațele strînse în jurul Catherinei, mama lui, îi spune: „Voi merge acolo și voi face poze. O să vă văd pe voi mici de sus, din aer. O să ating steaua mare care apare în fiecare seară. Aceea, mami, despre care zici tu că e bunica acum.” Catherine lăsă cartea cu povești jos pe plapumă și îi explică, pe un ton calm: „Dar, Leo, e un vis cam mare pentru un băiețel de vîrsta ta.”

Își imagina dinainte că băiatul ei va deveni șef de firmă, va avea biroul său, va lucra doar cînd vrea el și îi va avea pe alții care să-i aducă cafeaua și toate cele. Și visul ei era mare. Dar Leo era altfel. În fiecare zi, iubirea sa față de necunoscut creștea și tot creștea. Cerceta toată ziua cărțile cu ilustrații pentru a vedea diferiți astronauți. A primit de Crăciun un costum, o mini rachetă, iar bunicii i-au cumpărat o cască cu care mergea mai toată ziua la școală. Le zicea tuturor despre visul său. Colegul lui Leo, Matei, voia să meargă și el pe Lună. Ziceau amîndoi că vin acasă de Crăciun, doar ca să primească mai multe cadouri. Tapetul din camera lui Leo, pe care și l-a cumpărat cu banii de la colindă, era cu soare, lună și stele. Seara, la culcare, după ce mama sa îi citea povești, Leo mai stătea cîteva minute doar ca să numere stelele de pe tavan. Cînd stingea becul, albul fosforescent îți lua ochii, dar lui îi plăceau tare mult. Seara era momentul lui de liniște. Era, totuși, ceva ce-l sustrăgea din bucuria lui. Zilele erau mohorîte după ce venea de la școală.

Catherine credea că îl face fericit pe Leo și îi impunea zilnic tot felul de studii. Leo învăța și acasă matematică. Deși mic, făcea lecții suplimentare, despre care zicea că le detestă. Matematica în plus nu era pentru el, un copil de șase ani, o bucurie. Profesorul de matematică îi aducea mai mereu bomboane sub formă de lună și stele și atunci altfel decurgeau orele cu Leo. Mama lui insista. Tatăl său, plecat în străinătate, îi trimitea cadouri cu jucării în formă de astronauți, costume, dar în sinea lui nu voia să îl încurajeze în această direcție. Îl cuprindea spaima cînd auzea „astronaut”. Simțea că e o meserie periculoasă pentru fiul lui.

Ambii părinți încercau să îl educe într-o altă direcție, pînă ce, într-o zi, Leo îi spune Catherinei: „Dar, mami, ăsta e visul tău. Eu vreau să îl trăiesc pe-al meu.” De abia atunci, Catherine și-a îndreptat greșeala. Mergea cu Leo la filme despre astronauți, îi cumpăra cărți, cască și îi întrerupse lecțiile suplimentare de matematică. Leo era fericit.

de Diana NECHITA