Crescătorul de nuci fără coajă

De grădina pe care a îngrijit-o din cînd în cînd vecinii nu pot să nu pomenească de pe băncile din fața porții. Gră­dinar autoproclamat, omul s-a gîn­dit că ar putea face dintr-însa un loc ro­ditor. Nu a stat mult cu palmele peste obraji, că a și luat cîteva semințe de nuc de la un cunoscut și le-a plantat ca într-o zi să crească într-un adevărat stîlp lemnos.

Așa că sîmburii s-au pus pe treabă pentru a putea ridica într-o zi la aș­teptările gospodarului. Primul lucru de care au avut nevoie era o ploaie zdra­vă­nă care să le ofere mult dorita a­pă, și cum parcă și cerurile le-au văzut ne­ca­zul, au pus norii la alergat, ca poa­tă trans­pira curgerea necesară. Prima da­tă a ieșit un lăstar cu cîteva frunze, ca­re după s-au înmulțit în toate di­rec­țiile cardinale. A trecut o vreme și mlă­dița a început să se întărească, formînd o coloană de lemn gros și puternic, pe ca­re nici vînturile de toamnă nu l-au putut dărăma.

A ajuns în final să se înalțe peste toate plantele și bolovanii, care cît era sămînță, îl priveau numai de sus. A­cum trebuia doar să scoată roadele pentru care a rezistat atîția ani, fruc­te­le după care a așteptat grădinarul. Du­pă ce i-au ieșit florile, nucului i s-a în­tîm­plat ceva, căci unde el trebuia să ai­bă agățate mici globuri verzi, acum stă­teau cocoțate niște forme ciudate, de culori și mai bizare. Fără să-și dea seama, omul a luat semințe de păr, ale cărui fructe el nu le poate suporta.

Paul ANDRICI