Copilul din paie

Toți copiii din jur mă invidiau. Am avut mereu cele mai frumoase ju­cării, hăinuțe noi, iar cînd a venit vremea mersului la școală, notele bune, nu mă evitau nici ele.

Tata îmi aducea din țări ale căror nume nici măcar nu învă­țasem să le pronunț încă, fel de fel de dulciuri și de­licatese de care oameni în toată firea nu auziseră vreodată. Mă aș­tep­ta ceva măreț cînd aveam să mai cresc și să înțeleg cum decurg lu­cru­rile, însă am ales pribegia, cum a­veam să aflu că se numea dorul meu de ducă am plecat.

Mi-am găsit o slujbă, prost plă­ti­tă, dar de care eram mîndru, apoi m-am înrolat în armată. Cînd alții a­bia cuceresc o fată, merg la dis­trac­­ții, eu mă adaptasem deja. Foa­me, îmi era tot timpul, chit că mîn­ca­re era din plin, dar nu puteam în­ghi­ți nimic. Echi­pamentul atîrna gre­oi pe uniforma prăfuită. Dacă nu le făceam față din primele zile, nu aveam ce căuta într-o misiune. Iar de murit, mai mult mureau de-ai lor, se ucideau între ei, noi remediam si­tuația și duceam răniții în cortu­ri­le medicale.

Cum a început, așa s-a și terminat. Fără bătăi pe umăr, ne-au trimis acasă cînd n-au mai avut nevoie de noi. Plecasem copil și mă întorse­sem un moș acrit cu cicatrici răs­frînte care le-a văzut, gustat și sim­țit pe toate. Puteam jura că nu au tre­cut cinci ani, ci mai degrabă cinci­­zeci.

Nu a trebuit niciodată să cresc. Pen­tru mine copilăria a fost un lu­cru întîmplător, precum aruncarea u­nui zar. Dacă soarta ar fi dat du­ble, probabil aș mai fi stat o tură și aș fi acceptat firescul, însă s-a ni­me­rit să merg prea multe „căsuțe” mai încolo.

Mădălina MORARU