Lecții de uitare

Pe trotuarul dintre straturile de flori și statui, sînt desenate două prin­țese. Au plete blonde, des­păr­țite pe creștet printr-o cărare, buze arcuite într-o curbă de culoare ro­șie și ochii sub formă de cerculețe albastre. Niciuna dintre ele n-are nas, dar nu par prea deranjate că n-au cum să respire.

Mîinile lor arată ca niște sticksuri albe, și undeva de la capătul ta­liei (tot o dungă albă și ea), por­neș­te un triunghi – ori un sin­gur pi­cior mai gras, ori o fus­ti­ță. Pe creș­tete, ambele au coronițe tra­sa­te sim­plu, prin niște linii galbe­ne în zig-zag. Alături de ele stau un soa­re, un curcubeu și-un copac, sub tul­pina căruia scrie – „forget who for­gets you”. La desenat cu creta pe as­falt, la fel ne-om fi priceput și noi. Poa­te n-am fi avut chiar atîtea cu­lori și n-am fi știut atît de multe de­talii despre prințese, dar în treacăt ci­neva tot s-ar fi putut prinde că „da, dom’le, aici e vorba de sînge albastru, pășesc și io mai la stînga, să nu-i șterg vreo mînuță”. Ce n-am fi știut, poate, toți, ar fi fost să scri­em alături, sub tulpina copacului, o bucată de idee, un îndemn (sau ce-o fi fost el), într-o engleză per­fectă.

Ce rezultate or fi oferit cuiva mal­dărele de cărți de parenting (și, mai nou, de anti-parenting), n-am de unde să știu, sau dacă de pe ur­me­le lor or fi dobîndit copiii mai mul­te învățături – e și ăsta un lu­cru de pus la îndoială. Cert e că printre sfaturi, griji și reale procese de crea­ție ale obsesiilor, undeva, într-un parc, tot mai sînt copii care de­se­nea­ză pe asfalt un șotron pe care-l în­va­ță sau desenează două prințese care zîmbesc tuturor privirilor care se-apleacă asupra lor. Și, peste toa­te, tot ei le mai scriu lîngă și învă­ță­minte, într-o altă limbă, după care s-ar putea ghida pe-acolo, pe la ele prin regat.