Copilăria cu mustață

Îl vedeam cînd eram mică și încercam să fur bomboane din poala mamei, la ora interzisă, în diminețile în care se mergea la biserică. Îi ziceam, în „cercurile secrete”, formate din cinci-șase copii cu pistrui și dinți cariați, Domnul cel Nebun.

Problema noastră se lega de faptul că moșul de vreo 50-60 de ani (nimeni nu-i știa cu siguranță vîrsta) , se trezea pe la nouă dimineața în zilele de duminică și începea să alerge de-a lungul șoselei, într-o cursă din care nu ieșea întotdeauna învins, cu mașinile. „Cum să te trezești în zori de zi pentru a alerga?” ne întrebam, în timp ce ronțăiam ciocolățele mici și ne holbam, înghesuiți pe o bancă ca peștii într-o conservă. Era o absurditate. În timp ce părinții noștri se tolăneau în pat după o săptămînă de muncă, bărbatul cu picioare învelite în culorile Rusiei fugea în urma burții.

Mai tîrziu, am descoperit că nu o făcea doar în zilele de duminică și că locuia cu un canar într-un apartament cu două camere. Cîțiva dintre vecinii mai răsăriți ne-au spus chiar că ar merge și în locul acela despre care vorbeam cu jumătate de gură, acolo unde fetele se dezbrăcau sub muzică și se adunau, de regulă, numai „băieții răi”. La discotecă, adică. Tot ei ne-au șoptit că Domnul cel Nebun nu era chiar atît de nebun, doar că nu avea copii, nepoți sau alte rubedenii. Asculta muzică pop, nu se înțelegea cu doamnele care scuipau coji de semințe în fața blocului și nici nu era înnebunit după tablele de șah ale altor colegi de generație.

În clasa a zecea am aflat că numele său era Leonid și că a fost un burlac cu orgoliu de ogar afgan, pasionat de sport și cu apucături ciudate. Dacă se întîmpla să mai schimbe o vorbă cu cineva, acel cineva nu depășea vîrsta de 25 de ani. Anul trecut, în iarnă, s-a stins, la 74. A fost singura înmormîntare la care mi-am revăzut prietenii din copilărie.

Lina VDOVÎI