Cind universul da de pomana

„Pe ce lume traiesti?”, suna din dreapta, din stinga si intotdeauna peiorativ la adresa mea, mirarile celor din jur. Dintotdeauna am fost o inadaptata. Cind toata lumea ride, eu abordez o atitudine sobra. Cind se iese in gasca la baut, eu ma duc acasa si imi ingrop nasul intr-o carte cu idei „ciudate”. Si invers. Cind toata lumea este serioasa, eu izbucnesc in hohote de ris. Cind este vorba de responsabilitate si de lucruri care trebuie facute, eu ma duc la crisma sa „discut discutii”.

Dupa acelasi principiu se desfasoara si sesiunile mele. Nici nu invat, ca toti studentii constiinciosi, nici nu copiez ca cei care vor „sa se scoata” cu o nota de trecere. Cind am de citit pentru examen, las pentru ultima zi, ultima ora si tot asa, pina ma autoconving ca nu as fi avut oricum timpul fizic necesar, ca m-am apucat de lucru prea tirziu. Si atunci incep mustrarile de tipul „data viitoare nu mai fac asa”. Ajunsa in fata foii albe si goale, cu miinile de o transpiratie rece, zece minute nu scriu nimic. Ma uit cind la profesor, cind la colegii mei care „n-au o taina”, cind la cartea din banca, paralizata la gindul unei posibile initiative de a copia. Si atunci ma cuprinde patosul „creativ” si foile scrise incep sa se stringa pe banca. Mai mult pe linga decit la subiect, orice mi-ar cadea la examen eu scriu mult si cu frenezie, pina imi smulge profesorul foaia din fata. Evident, dupa examen ma dau de ceasul mortii, ca o sa pic, ca daca nu sint in stare sa invat, mai degraba as invata sa copiez. Si tot asa.

Suprinzator, insa, se pare ca lumea in care traiesc eu are ceva pile la Mai Marele acestui univers si primesc rezultatele cu „foarte buna lucrarea, domnisoara”. Si atunci imi vine a ride obraznic si superior, dind tuturor mustrarilor „pas”.

Laura PAULET