Ce am uitat acasă?

„Două perechi de blugi și două pulovere, o pereche de adidași și o pijama. Ce mai trebuie? A, da! Geaca mai subțire, rochia roșie și papucii cu toc. Cred că am pus tot… Adina! Vino să stai pe valiză că nu pot să o inchid! Adina crede că plec în vacanță, dar nu i-am spus că nu mă mai întorc curînd. Dacă i-aș fi spus, s-ar fi supărat pe mine… Locuim împreună încă din primul de facultate – pe atunci stăteam la cămin, dar de doi an de cînd am terminat stăm cu chirie într-un apartament de două camere, undeva la marginea orașului. I-am lăsat în bucătărie într-un borcan gol banii de chirie pe trei luni, sper să își găsească altă colegă între timp. Nu i-am spus că plec pentru că ar fi încercat să mă convingă să rămîn acasă și poate că de dragul ei aș fi rămas.

Mă mut în Italia la sora mea, să muncesc în fabrică cu ea. Eu sper că o să îmi găsesc un loc de muncă care se pliază pe ce am făcut în facultate – poate o sa fiu contabil. De cîteva luni tot depun CV-uri la firme mai cunoscute de la ei, însă nici un am primit încă vreun răspuns. Sper că dacă mă duc personal și vorbesc, o să mă bage și pe mine cineva în seamă. Ei… nu aș fi primul român care termină o facultate, iar în cele din urmă ajunge să lucreze în fabrică sau la făcut curățenie prin casele străinilor. Nu aș fi crezut niciodată dacă mi-ar fi spus cineva asta, cînd eram prin anul II, însă iată-mă! Eu și o valiză într-un autobuz care pare că se destramă în drum spre aeroport.

Doamne, cîtă lume în sala de așteptare a aeroportului… Se mută România în Italia? Femeia de lîngă mine vorbește prin video-call cu copiii ei. «Mami, ai ajuns? Eu azi la școală am luat FB la matematică și doamna a zis că mîine facem tabla adunării cu cinci», se aude din telefonul femeii, care înceracă să zîmbească. Vizavi de Duty Free-ul din aeroport, un cuplu de tineri vociferează și rîd încontinuu. Parcă vor ca toată lumea din sala de așteptare să știe că ea este însărcinată și că peste două luni fac nunta în Italia. Din discuțiile lor, am înțeles toți deja că au venit în România să își invite rudele la nuntă. Nu durează mult, iar vocile celor doi sînt acoperite de cea din difuzoare care ne anunță ca e vremea să ne îmbarcăm.

Mi-e frică să zbor cu avionul; mereu mi-a fost, așa că țin ochii închiși în timp ce decolează. După ce stewardesa anunță la ce înălțime am ajuns și că nu sînt riscuri de turbulențe, deschid ochii și realizez că am uitat ceva acasă. Privesc în jurul meu, iar toți pasagerii au aceeași privire pierdută ca a mea. Toți am uitat.