Artefact în propria viață

Îmbătrînește cerneala în călimară și timpul se-ntinde greoi peste un o­raș cenușiu și plin de fum. Printre cot­loane pline de gunoi și lucruri a­run­cate, pași rătăciți caută fericirea în pungi de plastic și sticle aproape goa­le. Aleargă picioarele, fără să mai ți­nă minte că bucuria poate sta într-o se­cundă ascunsă pe cer.

Se-amestecă în monitoare realul cu iluzia și copii de zece ani se transfor­mă în adulți prematuri. Pe tăvi mur­da­­re și pline de grăsime li se oferă puș­tilor cheia care închide camera co­pilăriei, pentru că cea în care ești ma­re pare a fi aurită și cu acadele a­tîr­nînd. Chipul, oricare ar fi el, se-as­­cunde sub masca unor ani, iar î­nă­untru țipă un suflet, scrijelind pereții cu­tiei toracice. Doare carnea atunci cînd mușchii atrofiați se trezesc într-un cîmp de nebuni cu prea mulți ani și prea puțină răbdare. Grijile, ambala­te frumos în hărtii cu etichete, pentru ca­re se plătește un TVA prea mare concurează cu lovituri aspre, date de mîini grele în persoane slabe și vul­ne­­rabile. Se-ascund prin supermar­ke­­turi șoricei care privesc de după ches­tiile de pe raft cum, cu cearcăne și-o haină prea ponosită, o mamă a­le­ge tot ce-i mai ieftin, în timp ce co­pilul ei de cinci ani vrea gu­me de-alea care costă una mai mult de­cît o pîine.

Tăiate în două, mințile n-au timp. Au doar griji fugărite și cear­căne cît de­presiuni, au facturi cu vo­ce de mons­tru de plătit și copii de hră­nit. O­bosiți prematur, a­doles­cen­ții se-as­cund în fum și se prefac în lo­curi ob­s­cure că-s adulți, la un pa­har de ceva tă­rie prea amară. Copiii se bat cu zme­ul cel rău din poveste, doar că po­vestea a fost ecranizată în­tre timp. Fie­care-și spune în minte: „eu sunt doar un altul și n-am nimic să schimb”.

Lidia Mariana RUSU