Arma (este a) ta

Băieții din generația tatălui meu nu se dădeau în vînt după studii superioare, nu mergeau la universitate ca să se facă bărbați demni. Armata era pentru ei facultatea de bărbăție cea mai sigură, acolo învățau ce înseamnă pat­riotism, voinicie, ordine și organizare. Fetele erau înebu­nite după băieții înalți, încălțați în bocanci și cu uni­for­mă de soldat. Epoleții ce le decorau umerii desfăcuți scli­peau în ochii mîndrelor cum ar sclipi azi farurile Jeep-uri­lor. Soldații au fost un fel de Feți-Frumoși ai națiunii. Cum ne-am declarat democrați, adepți ai păcii și in­te­grității teritoriale, feții au cam pierdut din valoare cum au pierdut și caii de pe vremea oștilor lui Stefan cel Ma­re în fața „Cailor Putere”.

Armata este un capitol uitat azi, ori e pentru amă­rîți ori penru fanatici. De ce îi trebuie unui tînăr din mileniul al III-lea să facă armata cînd există arme nucleare, sub­mari­ne și altă tehnică militară complexă, robotizată, ca­re nu ne­cesită personal pentru o armată? Văd armata ca pe un vaccin, care nu se administrează celor bolnavi, dar aju­tă la întărirea imunității unui individ în procesul de ma­turizare. Fără acest preparat tinerii s-ar simți bine, dar sensibili la un virus străin, o maladie ve­nită pe neaș­tep­tate sau dezvoltată din simptome perene.

De un an și ceva trăim în vecinătatea unui microb pe­riculos, „Conflictul Ucrainean”, care s-ar putea ex­tin­de atît pe continentul nostru cît și peste ocean, chiar da­că unele infecții sînt evidente deja. Putem rămîne fără un scut de apărare, cum am rezista furiei siberiene? Ro­mâ­nia nu are resursele materiale necesare, e clar, dar nici generația „facebook” nu este gata să privească cu ochi reali scenariul de peste graniță. Dacă sunetul de obu­ze ar trece pe lîngă urechile noastre, sau dacă Internetul ne-ar umple ochii de praf de pușcă, am simți nevoia de ar­mă contra inamicului. Cea mai accesibilă unealtă a unui po­por ar fi pregătirea și capacitatea de reacție, deprinse într-o unitate dotată. Serviciul militar ar fi un as în mî­necă pentru fiecare soldat, dar și pentru „patria-ma­mă”. Tot stînd ca struții cu capul în nisip, riscăm să ni se pîr­lească cozile, poate însușim armata?