Amintiri lovite cu putere

De la ce vîrstă te ții minte?

Eu știu cît de tare bătea soarele în vara lui ‘95, cînd la înmormîntarea un­chiului meu, tata pentru prima dată a re­fuzat să mă ia în brațe, fiindcă o ținea pe verioșoara mea deja orfană de un părinte. Nu reușisem să împlinim nici trei ani, nici eu, nici ea. Tot ce aveam pe atunci era sufletul de copil. Eram pri­etene.

Zi de zi, de dimineață pînă-n a­murg, cutreieram grădina bu­ni­cii ca pe o carte citită filă cu filă de ne­nu­mă­rate ori. Toate pisicile din ma­hala erau le­cu­ite, hrănite, îmbrăcate și pieptănate pînă nu scăpau din mînuțele care nu fă­ceau nici măcar un sfert din palma tatălui.

Eram, desigur, prietene. Dar țin min­te, în acea zi bătută de arșiță, eu îmi ima­ginam cum îi trag în jos Katiei poa­lele rochiței. Să o cobor din brațele „mele” ca să mă întronez eu în ele. Mai țin minte ura pe care am simțit-o, pentru prima dată în viața mea. Îmi mă­cina su­flețelul aparent inocent gestul pe care și l-a permis tocmai pri­e­te­na mea verișoară. L-a cuprins pe ta­ta de gît în timp ce el continua s-o țină în brațe, așa ca pe mine. Acel plan de lup­tă prin­dea rădăcini în imaginația mea de copilă și se propășea în spini cu flori roșii la vîrfuri.

Tata m-a luat și pe mine în brațe, pentru că eu nu mă opream să-i sfredelesc prin carne și oase cu privirea-mi geloasă. Dar nici atunci febra nu și-a șters urma. Voiam să fiu singură pe pie­destal. Să mușc doar eu din bucățica de pîine dulce, în timp ce jos, perechi de ochi înfometați mestecă din obiș­nu­ință împreună cu mine.

Ne naștem cu reflexul supra­vie­țu­i­rii. Instinctiv ne hrănim cu puterile ma­mei ca mai apoi să apărem voinici pe retina ochiului pămîntesc.

Daniela VORTOLOMEI