Am vopsit peştele în roz

„E un nou joc, e mişto, toată lu­­mea îl joacă”, îmi spune Ana, iar zîm­betul ei ironic lasă să se vadă pu­ţin din pietricica strălucitoare de pe canin. E mereu fixată pe modele as­tea moderne şi nu îi place să ra­te­ze vreo tendinţă sau vreun accesoriu ca­re dă tonul fiecărui sezon. Pie­tri­ci­ca şi-a pus-o luna trecută, la dentist, cînd a văzut ea că vedetele pe care le urmăreşte pe Instagram, toate au cî­te o nenorocire de asta fixată pe cî­te un dinte, iar de cîte ori rînjesc, se cre­ează un joc de lumini la nivelul gu­rii de zici că au muşcat toate din a­ce­laşi soare. A vrut să o lipească singură, cu lipici, dar a convins-o iubitul ei că mai bine, decît să facă o prostie şi să o regrete, îi dă bani să meargă la spe­cialist. Aşa a vrut şi Ana, să fie cool. Din acest motiv a ajuns să îmi po­ves­tească şi despre acest joc. A ajuns la partea în care îmi explică cum stă trea­ba cu regulile şi nu, nu sînt 50, ci doar una singură. Fiecare om care in­tră în joc trebuie să îl provoace pe un altul să facă cîte o faptă bună pentru cineva.

„Pink Whale” se numeşte şi îmi spune că după toată nebunia cu „Ba­lena albastră”, internauţii s-au ho­tă­rît să protesteze în felul lor îm­po­tri­va jocului care te îndeamnă să te si­nucizi la sfîrşit, tot prin intermediul online-ului. Nu prea vedeam de ce să nu intru în joc, dar mi-a zis că a în­tîlnit nişte oameni dubioşi care au ie­şit de pe grup cînd au auzit că trebuie să dea ceva, să facă o faptă bună pen­tru o altă persoană. „Te provoc să mergi la o altfel de vînătoare, de oa­meni săraci. Trebuie să ajuţi pri­mul sărman pe care îl întîlneşti.” Nu îmi displăcea şi după ce am provocat-o, la rîndul meu, să facă acelaşi lu­cru, am plecat, una în dreapta şi una în stîn­ga, la „vînătoare”.

Aşa am a­juns să îmi împart mîn­carea de la Mc­Do­nalds şi banii de buzunar cu „o­mul de la gară”. Deja şi-a cîştigat pe drept porecla asta deoarece îi vezi me­reu sacul rupt, deja negru, de dormit şi hainele so­ioase din punga de la Bil­la, în col­ţul din dreapta, înainte de pe­ron. Acolo e casa lui. Treceam me­reu, în grabă, pe lîngă el de cîte ori mer­geam şi veneam de acasă, iar din ca­uza bagajelor nu m-am oprit ni­cio­­dată să îi dau ceva. Cu ocazia asta mi-am spălat păcatul, să zic aşa.

Poate nu o să acopere toată presa cum a fă­cut jocul „Balena albastră”, dar par­că nu mă încîntă ideea să mă tai şi să mă sinucid, şi apoi, nu m-am mai ui­tat la filme horror din clasa a VII-a, iar de trezit, niciun joc nu o să mă fa­că să mă scol la ora 4.20, aşa că Ana şi cu mine vom rămîne la „Pink Wha­le”.