Ajutorul de la colț

Hainele îi sînt sfîșiate pentru a treia oară anul ăsta și așa zdrențuit și supărat își deplînge rănile în col­țul său, cu trupul plecat și ghemu­it. S-a săturat să se tot ia lumea de el fără motiv, și asta doar pentru a de­monstra că ei sînt cei puternici, cei care stăpînesc totul. Ar vrea să uite de toate momentele în care a fost împins, scuturat, culcat pe jos și căl­cat, dar de fiecare dată zgî­ri­e­tu­ri­le îi amintesc de cruzimea lumii ce-l înconjoară. „Sînteți niște mon­­ștri”, strigă către oamenii care trec ne­păsători pe lîngă el, dîndu-i u­ne­ori cîte un picior, alteori în­ju­rîn­du-l cînd se împiedică de el.

Dar nu se întîmplă nimic. Su­ne­tele furioase, triste, agonizante nici nu ajung la urechile tre­că­to­rilor. Și chiar de-ar ajunge puțini le-ar înțelege, puțini ar fi cei miș­cați, iar dintre ei și mai puțini l-ar ajuta. De-ar ști toți monștrii care-l calcă în picioare cît bine le face el în se­cret, de-ar ști că trupul său firav îi ține în viață. Dar stai, sînt con­ști­enți toți de toată truda lui, îi știu rostul și-i înțeleg durerea, dar nu le pasă.

Nu le pasă ci împînzesc totul de gunoaie, sufocă totul în pături de betoane și îneacă cerul în nori grei, plumburii. Îi e milă de toți oa­me­nii care își taie singuri craca de sub picioare și în jurul gîtului mai au în­fășurat și un laț. De-ar mai trăi cî­ți­va ani, măcar cît să se în­zdră­ve­neas­că, măcar cît să ajungă la a­ce­lași stat. Atunci ar putea să-și ajute că­lăii, i-ar ajuta să respire mai cu­rat și poate ar deveni și ei mai buni. Ce n-ar da și el pentru un gărduț, așa cum are și fratele său, pomul de pe cealaltă alee.

Andrei MIHAI