Adevărata Voce a României

Ea n-a vrut niciodată să fie atît de cu­noscută. Nu s-a născut vedetă dar de cînd își aduce aminte își aude numele pe buzele tuturor, de la copiii care clă­desc harnici cuburi colorate de carton pînă la bătrînii care sparg semințe în fața sediilor Loteriei Române. Din cel mai luxos birou de afaceri pînă în cel mai dărăpănat ghetou, vocile au existat dintotdeauna.

Dar la început n-a fost rău. I-a plă­cut să fie virală. Pentru ea, asta însemna că putea să fie în același timp peste tot și nicăieri. Sună prostesc, nu? După un timp, la asta s-a gîndit și ea. A în­ce­put să o doară capul. Și-a astupat urechile și a încercat să se ascundă în lo­cu­rile în care credea că vocile nu pot să o ajungă. S-a ascuns printre băncile am­fiteatrelor ornate din marile universități din țară, a gonit prin Casa Po­po­ru­lui și Palatul Victoriei, s-a oprit puțin și-n sediul Academiei Române, pînă au pus-o să scrie cu î din a, iar în sfîrșit, în disperare de cauză, după ce a stră­bătut toate colțurile țării, s-a aruncat pe sub birourile din sediul Poliției. Unde putea să se ascundă de voci dacă nu acolo?

Dar cînd și-a dat seama că murmurul era mai puternic decît oricînd, a re­nun­țat. S-a dus în cea mai aglomerată pia­ță, a coborît toate barierile minții pe care le clădise cu migală atîția ani și a ascultat. A închis ochii și cu cît auzea mai mult, cu atît se răspîndea mai de­par­te. Iar pentru un moment, i-a plăcut din nou să fie virală. Din cînd în cînd, prin­tre amalgamul de non-sensuri, au­zea și cîte o melodie care o mîngîia și îi dădea putere. Dar nu a durat mult. Vo­­cile au invadat-o, au aruncat-o în ge­­­nunchi și au început să o sfîșie, fie­ca­re vrînd o bucată mai mare. Ultimul său gînd a fost la Păcală. Ce dulci su­nau aberațiile lui, și erau presărate și cu un strop de inteligență.

Cînd a deschis ochii, Prostia era peste tot. Nu se mai temea. Dacă îi as­cul­ta pe toți, nu mai auzea pe nimeni.

Cătălin HOPULELE