Lecția statului pe loc

Cînd încercam să-mi forțez privirea să urmeze bu­­cățile alea mici de rînduri aruncate pe pagini la-ntîmplare, n-am crezut niciodată c-o s-ajung să văd și cine-ar putea fi vinovații. De parcă n-aveau destul loc în pa­gi­nă, înghesuiau niște cuvinte într-un loc și toată lu­mea-i ovaționa la cîte-o sărbătoare, zi festivă de co­me­morare sau teză semestrială la limba română. Ba chiar mai învățau și pe dinafară tot, de-ntreceau ritmul rugăciunilor spuse cu glas tare, la fiecare-nceput și sfîrșit de-oră de religie.
„Mari scriitori”, „creatori ai versurilor alese”, afli cînd mai crești că se numesc, mai simplu, poeți. Mai a­­fli și că o bună parte din ei sînt vii, respiră, mănîncă, se plimbă și, uneori, stau la rînd cu tine să urce-n tramvai sau zîmbesc aceleiași casiere de la supermarket. După ce participi la cîteva lansări de carte și două-trei evenimente la care-i auzi povestind despre muze, in­spi­rații sau prăjituri, realizezi că n-ar fi atît de greu să te obișnuiești cu fenomenul ăsta straniu numit „con­tem­poraneitate”. Poezia de astăzi și-așa se holbează la tine de pe monitor și-ți aruncă versuri în care vor­beș­te fix despre ce n-ai fi vrut tu să afli vreodată. Dacă totuși o citești, de ce n-ai lăsa loc și poeților lîn­gă tine la automatul de cafea vișiniu? Să le dăm o șan­să. Poate ne-or da și ei.
N-ai cum să-i cunoști pe toți, să le strîngi semn­ă­tu­rile și să-i lovești cu propriile lor versuri fix cînd îi vezi pe trotuar și le pui piedică. N-ai cum să te chinui să-i faci să rămînă aici să-și scrie pînă la bătrînețe po­veș­tile abia începute într-o țară pe care deja cuvintele lor n-o mai fac să rimeze cu nimic. Poți doar să-ncerci să-i convingi și să le scrii și tu. Cine știe, poate-n întreg procesul ăsta devii și tu un anonim purtat de car­nețel și stilou pe străzile Iașului și te rătăcești a­ca­să pentru totdeauna.