Exerciţiu de tăcere

Există o maladie ce se abate peste noi tot mai adînc în fiecare zi. Fie­ca­re clipă care trece îți lasă corpul mai lipsit de vlagă așa că începi să nu­meri secundele pînă ajungi la 29 și apoi o iei de la capăt. Nu-ți place să treci mai departe, pentru că e ca și cum ai recunoaște că începi să ră­mîi fără aer. Cînd o începi de la zero cu numărătoare e ca și cum ți-ai dat o altă șansă la viață și că, undeva, fix înainte de fatidicul 29 o să te tre­zeș­ti și o să realizezi că totul a fost un vis straniu și că tu ești bine de fapt. Probabil cafeaua aia de la ora 20.00 te-a agitat prea mult sau poate c-a fost finalul cărții, căci nu te-ai fi aș­teptat ca el să se dovedească a fi întradevăr schizofrenic. Și apoi, cine putea să știe că ei o să-i fie rău pentru a nu știu cîta oară și că aveai să crezi iar că o pierzi, cînd refuza să mai răspundă lacrimilor și ru­gă­min­­ților fierbinți.

E dimineață, îți freci ochii obo­siți, înghiți în sec, te îmbraci mecanic și alergi pînă la școală. Numeri mi­nu­tele pînă la începutul cursului, nu­meri urmele din zăpadă și banii din mînă, ca să fii sigur că-ți ajung de-o cafea cu lapte. Drumul ăsta nu mai este despre tine pentru că tu, în propriul tău gînd, ești doar o în­chi­pu­i­re fără astîmpăr și nici nu ți-ai dori să fii altfel. E ca și cum ai levita în propria ta lume sau ca și cum ai fi des­coperit secretul teleportării și ai putea să te miști ca o rază de lu­mi­nă dintr-un loc în altul, fără să dai tru­pului simțămînt prea mult.

Dacă pe cuget îți apare vreun semn de slăbiciune, dai o fugă-n pia­ța mare și te oprești în mijlocul mul­țimii. E exact ca și cum ai pune pa­u­ză unui film prost, doar ca să-ți faci curaj ca să-l vezi pînă la capăt. Îți tragi un scaun acolo, în centrul i­ni­milor ălora trecătoare, ca la răs­cru­ce de drum, în așa fel încît să poți ză-ri tot ceea ce vine din mai multe sensuri. Stai acolo cuminte, respiri mai rar, ca să nu-ți scape ceva, și le privești mimica fețelor. Dacă ai fi întrebată ce-ți dorești acum poate ai ști. Oameni.