Sînge din sîngele meu

„Să înveți, mamă, să termini școala, că-i tare importantă, și să fii independentă, să nu ajungi la mîna nimănui.”
Închidem Skype-ul și doamna Constantina, o femeie măruntă, cu umerii aplecați, părul zburlit și ochii plini de lacrimi, oftează. De data asta, dibuiesc un strop de fericire în oftatul ei. Tocmai a încheiat o conversație de două ore cu Alisa, fiica ei, pe care a dat-o spre adopție în urmă cu 22 de ani. În tot timpul ăsta, n-a știut dacă fata ei trăiește, dacă are părinți inimoși ori dacă în colțul ei de lume, oriunde o fi ăsta, e pace.

Constantina Răduță avea 17 ani cînd a născut-o pe Alisa, cu numele Gabriela în certificatul de naștere românesc. Zice că nu știa să scrie și să citească, iar hîrtia pe care a semnat-o atunci cu mîna tremurîndă trebuia să fie acordul mamei pentru a-și scoate copila bolnavă din spital. Peste ani, cînd i-a pierdut urma, a aflat că renunțase, de fapt, la drepturile ei părintești. Alisa, grăsună și năstrușnică, a rămas în orfelinatul din Buzău, apoi a fost adoptată de o familie de evrei americani.

Alisa e doar unul dintre cei cîțiva zeci de mii de copii care au fost adoptați din România din anii ’90 pînă în 2001, cînd adopțiile internaționale au fost interzise. După Revoluție, copiii erau luați din spitale și orfelinate, iar în unele cazuri, în schimbul unor bani, chiar din sînul familiei. Vremurile erau atît de tulburi, încît tranzacțiile se încheiau rapid, la notar, fără supravegherea statului. Nici pînă azi nu se știe numărul exact al copiilor adoptați.

Aceștia au crescut și au început să se întrebe de unde vin și cui seamănă. Angajează detectivi particulari sau contactează jurnaliști pentru a-și găsi familiile biologice în România.
În New York-ul cochet al Alisei e miezul zilei. Tînăra s-a adăpostit în camera unei prietene și plînge de nu se mai oprește. Peste ocean, într-un hol rece de pe lîngă Buzău, Constantina, mama naturală, stă cu palmele în poale și picioarele în niște șlapi de casă. Afară fulguiește ușor. Femeia e îmbrăcată atît de subțire, încît prin vestuța ei de toamnă i se poate vedea inima săltînd de bucurie.

„Să mă ierți, mamă, că i-am lăsat să mi te ia. Ești sînge din sîngele meu”, îi spune în română. Răspunsul vine în engleză. „Don’t worry, you gave me the chance to a better life” (n.r. Nu-ți face griji, mi-ai dat șansa la o viață mai bună). Imaginea e proastă, pixelii parcurg mai greu distanța geografică, dar Constantina și Alisa plîng cu lacrimi de crocodil și rîd în hohote. Emoțiile nu au nevoie de Internet.

Text de Lina VDOVÎI, Jurnalist freelancer și Senior Editor Opinia Studențească