Povestea lui Nimănui

Și-a aruncat tinerețea în desagă și a plecat la drum. Să nu mai știe de co­pii, de florile din fața casei, de vre­mea cînd mergea sprintenă pe drum sau la fîntînă. Femeia fără picioare din Su­cea­va apare ca o nălucă pe a­le­ea din par­curile centrale, ca o prevestitoare de rău sau o vrăjitoare a­țî­țată de fericirea lumii. De bles­te­me s-a lăsat de mult, ca de un viciu fă­ră leac iar sprîn­cenele stufoase o fac să pară supărată me­reu pe oameni.

A rămas fără picioare de la ge­nunchi în jos acum mulți ani, într-un ac­cident de tren iar acum se tîrăște pre­­cum șarpele de pământ. Nu cere, nu roagă. Doar primește cînd i se dă. Cu vocea nefiresc de groasă zice un „bog­da prosti” și-și îndeasă banii în pes­telcă. Îi place să facă același drum, de la Primărie până în parcul Bu­co­vi­na, pe lîngă tufele de flori de pe a­lee. Se oprește des și mai ru­pe cîte un trandafir de toamnă, apoi îl duce la gu­ră și merge cu petalele ro­șii lipite de buze, molfăindu-le încet ca într-un ritual.

Copiii s-au pierdut în lume ca po­­tîrnichile pe cîmp, nu mai știe nici cînd i-a născut. Au lăsat-o fără casă, la mila străinilor. Cine o vede di­mi­nea­ța ieșind din clădirile părăsite ale zo­nei industriale, își face cruce și scu­i­­­­pă în sîn. În ceața de la ora 7:00 se arată ca o onanie pe lângă ziduri, un fel de făp­tură crescută din um­bră. Acolo și-a făcut casa și tot acolo și-a adunat bra­țe de busuioc de la Sfînta Paras­che­va în toți acești ani de pri­be­gie. Merge în fiecare an, tot cu tre­nul.

În jurul picioarelor ciunțite are în­velite pungi de celofan legate cu sfoa­ră. Pe cap trei broboade, două le­­gate sub barbă iar a treia neagră, des­­fă­cută ca un văl peste umeri.

Însă nu știu dacă oamenilor le es­te milă sau își amintesc de vreo bu­­nică din copilărie. Se opresc ca și cum ar face o convenție cu su­fe­r­in­ța și nu zic nici măcar „săraca”. Bă­trî­na are mîn­drie în priviri și parcă n-ar lua banii ce i se întind. Știe ca nu asta i s-a scris în frunte și crede că desti­nul este un moroi parșiv și fă­ră moarte ca­re îi suge ei toată vlaga și viața.

Își arată mîinile doar piele și ve­ne încrețite pe os iar pentru o clipă mi se par două frunze de toamnă, ga­­ta să se rupă din ram. Însă nu cad. Se ri­dică ușor tremurat la tîmple, apoi pe frunte aranjînd părul sub basma. Du­­pă atîta efort cad aproape de pă­mînt, lîngă neonturile bătătorite de pă­mînt și ploaie. Și pentru că iubește tran­da­firii, singurii ei tovarăși de drum, își mai umple o dată bu­zu­na­re­le cu pe­tale sîngerii. Cu ele vorbește și stă la sfat să vadă cât îi mai trebuie pînă adună „de un loc de veci ca să știu că e pe pămîntul meu”.

Paula SCÎNTEIANU