Pe strada Dis(Escu), Doamna Voicu urlă degeaba

Cînd Drumul Brașovului și Uli­ța Mare spre Sarindar s-au unit în 1692, în timpul domnitorului Constantin Brîn­coveanu, sub numele de Podul Mogoșoaiei, se poate spune că nu a mai trecut mult timp pînă ce casele și palatele boierești, care străbăteau no­ua arteră au dat numele de azi al Căii Victoriei. La intersecția dintre Ca­lea Victoriei cu strada G. Manu, vizavi de Muzeul George Enescu, unde astăzi funcționează Institutul de Istorie a Artei, în 1912, arhitecții Grigore Cherchez și A. Clavel au construit, în stilul neobrîncovenesc al epocii, un așezămînt superb care avea să fie ca­sa avocatului Disescu.

În zona Gării de Nord, cum intri dinspre Bd. Duca, pe strada Dises­cu, la numărul 23, e o casă veche cu etaj. Iar cele două familii care o împart, Voi­cu și Bălan, ar fi avut nevoie de sfaturile celebrului patriarh al străzii. Să fie un lucru predestinat, lăsat cu lim­bă de moarte peste timpuri, ca numele avocatului Disescu să fie presărat de procese, litigii și chestiuni legate de pro­cedură juridică? Nu se poate confirma cu acuratețe, însă, e posibil ca moștenirea sonoră a numelui său, pes­te timp, să fi lăsat pe strada ce-i poartă nu­mele, rost de procese și audieri. Une­ori, cînd cele două familii de la numărul 23 păstrează tăcerea sau nu-s pe aca­să, pînă și pisicile se iubesc cu țipete, de zici că ar fi cazul să chemi poliția la ce urlete de sfîrșit de viață scot.

Cu toate astea, ca într-un soi de obicei conjugal de proastă factura, din curtea familiei Voicu se aud niște gro­zăvii, încît ai senzația că tocmai se produce o dramă. Poliția comunitară a venit o singură dată, cînd, pare-se, pe doamna Voicu o schingiuia soțul vio­lent. Nici măcar nu au oprit la adresă. Au trecut pe lîngă femeia care urla din gură de șarpe, sunînd prin centrală să afle unde e bătaia cruntă despre care au fost anuntați. Era ca și cum nici măcar nu trecuseră prin fața porții de unde se auzea un urlet înfricoșător, rost al unor palme care se lipeau de fața doam­nei Voicu atît de tare încît ve­ci­nii de pe strada paralelă ieșiseră la gea­muri. Comunitarilor nu le-a spus ni­mic acest moment conjugal. Poate și pentru că se repetă cu o constanță înfio­ră­toare. Cu toate astea, de fiecare dată ie­șea la geam un vecin, mereu același, care-i țipa lui să o lase pe ea în pace.

Totul se petrecea ca într-o piesă de teatru jucată săptămînal. Nu chiar la aceeași oră, dar, mai mereu, înspre dimineață, în funcție de starea actori­lor. Iar ei, actorii, reușeau, fără să-și pro­pună, să se întreacă pe sine. Ea – în­ge­nun­chea în stradă, își blestema în ur­le­te soțul, copilul, răgea ca din gură de șarpe că vrea s-o omoare, deși el se as­cundea de ochii lumii, printre copa­cii din curte. Cum nimeni nu intervenea și nimeni nu se arăta solidar cu durerea femeii, după ce trăgea o por­ție înfiorătoare de urlete, Doamna intra în curte. De-abia de acolo se auzeau palmele, picioarele și iar răgetele ei. Pare-se că omul, cînd se îmbăta, își adu­cea aminte de nelegiurile ei și o dădea afară din casă. Se luau de la niș­te proprietăți vîndute propriului co­pil, pe care, se pare, el, Voinea, nu-l re­cu­noștea de fiu. Și asta ca să revenim la cele legate de numele domnului Disescu…

În jumătatea cealaltă de casă, fa­milia Bălan trăia nestingherită, plim­bîndu-și cîinele, mergînd la piață, ca și cum, în bătătura lor comună, nu s-ar fi întîmplat nimic … Niciodată!

Diana ROTARU