Noi vrem pămînt, de dat în plată

Îmi fac drum printre oameni, printre articolele sportive. Miroase a Lenor. Aș putea sta cu orele printre plicurile colorate. Pătrunjel, crizanteme, cimbru, gălbenele și gladiole, răsaduri sau puieți. De peste umărul unei doamne dansează un cireș mlădios. Și mă întreb unde or planta oamenii de la oraș minunățiile astea? În cutiile noastre de chibrituri, fiecare centimetru pătrat are un rost. Așa că cinci centimetri diametru sacrificați pentru florile în ghiveci e semn clar că ne cheamă pămîntul. Cînd ajungem la oraș, doar ni-l curățăm de pe unghii, dar încă rămîne pe suflet.

Tot despre parcela care-ți curge prin vene e vorba și cînd ne lăsăm amețiți de agenți imobiliari și agenți financiari, consultanți și experți. Prima casă e ca prima iubire. Nu se uită niciodată pentru că nu te lasă agenții imobiliari, consultanții… Și nici inima. Că doar e vorba de proprietate, de ceva care să fie al tău și numai al tău sub soare. Pot înțelege de unde vine nevoia de a plăti jumătate din viață pentru o casă. Țara asta nu-ți oferă prea multe, te enervează la semafor, te jecmănește în vacanțe, te înjură în față cînd îți plătești impozitele. Așa că e firesc să vrei în schimb să îi iei și tu 50 de metri pătrați utili. Chiar dacă asta te va costa 30 de ani.

Fals! Țara asta îți oferă mai multe decît îți închipui. E o țară sigură, încă mai putem rupe roșii de pe rug, nu crescute în eprubete, putem încă să luăm munții la pas. Nici nu ne dăm seama că noi guvernăm țara asta, fiecare bucățica lui… Și asta ne face oameni liberi. Libertate caută cu siguranță și vecinul de la parterul scării de vizavi care a acaparat una dintre intrări, și-a împrejmuit o curte frumușică unde i se zvîntă hainele în zilele de lucru și i se răcoresc micii duminica.

Eu n-am trăit vreodată în vreo casă care să fie mea sau a părinților mei, tata nu mi-a cumpărat garsonieră cînd am plecat la facultate și mama n-a pus bani deoparte ca să-mi dea avansul la credit. Și le mulțumesc din suflet. N-au putut, poate ca ar fi făcut-o. Dar eu sînt așa norocoasă că nu m-au încuiat cu cheia pe un pămînt care niciodată nu va fi al meu. Știți doar ce spunea Ștefan cel Mare.

Doar că anul ăsta îmi voi lua și eu o „acasă”. Una cu titlu de proprietate. Pe care nu vreau să-l las moștenire și nici nu îmi voi pune în gînd să-i schimb draperiile pînă voi împlini 60 de ani. Nu-mi pun în gînd nimic, de fapt. Și pînă să semnez contractul, m-am apucat și de plantat. Bănuței, pufuleți și mușețel…

Text de Andreea ARCHIP, reporter TVR și Senior editor Opinia Studențească.