Noi share-uim, nu gîndim

S-a întîmplat să iau Bucureștiul la pas mult în ultima vreme. Doi ani le­gați, am măsurat cu piciorul parcuri, alei strîmbe, străzi lăturalnice, bulevarde de fițe.

Lumea, frumos încolonată, mer­ge înainte. Muncește și cînd merge pe stra­dă, ronțăie covrigi din colț. Aproape nimeni nu-și mai ascultă gîndurile. Corporatiștii, puștii de școală, gos­po­dinele care merg la piață, mai toți vorbesc cu ochii pironiți în gol. Da­că n-au telefonul în mînă, e pe speaker. Și dacă e totuși închis, atunci e mu­sai să cauți un contact ceva în agendă, să dai repede un SMS unei prietene. „Tocmai ne-am certat rău. Și-mi pro­misese nenorocitul k mă duce la Vie­na înainte de Crăciun. Erau sales, fa­tă! La naiba! :(”. Dar ea nu răspunde. N-are timp. De pe un telefon vor­beș­te, de pe altul intră pe Facebook. Are de postat repede, pînă ajunge la bi­rou, o poză cu cele două ochiuri cu șuncă pe care le-a mîncat de dimineață. „O zi care începe bine”, cică. Doi flă­mînzi dau repede like cît molfăie dintr-o brînzoaică. „From Unirii Metro Sta­tion”, apare îndată pe ecranele mici. O tipă care o arde numai raw-vegane se crucește într-un comentariu.

Nu mai poți să te încalți fără să-ți fotografiezi pantofii să-i vadă toți ami­cii. Cu care de fapt nu te-ai mai vă­zut la față la un ceai de-un veac. Nu-i ca­zul. Știi de pe Facebook și ce fac și ce-au mîncat aseară și cum o mai du­ce pisi­ca. Iar ceaiuri nu mai beau, ori­cum, decît fraierii. Lumea bea ca­fea, să-și poată actualiza glorios statusul: „Star­bucks”.

Mi-a plăcut asta și am căzut în pla­să. Am fost să iau cafeaua cu scor­ți­șoa­ră și prăjiturile cu ciocolată. Vuia Face­book-ul și am cedat. Nimeni nu ve­nise, totuși, la cafea. Să scoată iPad-ul pe masă, da. Zece like-uri pentru sta­tus și șapte pentru că unii înțe­le­se­se­ră și treaba cu „via iOS”.

Pe timpul cînd oamenii serioși nu recitau în conversațiile de dimineață din ce auzeau seara la Mircea Ba­dea, chiar și cînd pickhammerele parali­zau orice idee răsărită în capul unui om, tot mai vedeai cîte un visător pe stra­dă. Acum, să gîndești cu capul tău sau, mai rău, să stai singur cu propriile gîn­duri e aproape de neconceput. Nu poți să-ți alegi sacoul pentru un interviu fără s-o suni pe mama. „O să fie bi­ne, mamă, ai să vezi.” N-a fost. A mers prost de tot, nimeni n-are chef să plă­tească pe nimeni ca să gîndească. Poa­te doar împrumutînd din gîndurile șe­fului.

Nervos, dai repede pe Face­book, fără diacritice: „Vreau sa plec din ta­ra asta! Cred ca o sa ploua.” Recep­tiv, și Cel de Sus se conformează. Și apoi dă un share.

Anca SIMINA