Viața în dreptunghi

Locuiesc într-un dreptunghi de beton aflat aproape de centrul Bucureștiului. Balconul meu se deschide către o parcare cu vreo 250 de locuri, în jurul căreia se ridică blocuri gălbui cu cîte opt etaje. Sînt cîțiva copaci, dar în ansamblul ăsta seamănă mai degrabă cu firele de iarbă care răzbat prin asfalt. Imaginea asta e departe de idilicul unei panorame bune de share-uit pe Facebook, chiar și în lumina apusului. Pare un loc fără trecut, al func­ționalului imediat și continuu. Dar vine seara și în dreptunghiul ăsta se aprind dreptunghiuri mai mici, albăstrii și găl­bui și văd oameni decupați cîte o secun­dă de cadrul ferestrei. Cum se repliază viața într-un spațiu uniformizat și anonimizat?

M-am mutat în zona Piața Unirii – Timpuri Noi acum aproximativ șapte luni, însă o cunosc bine de vreo zece ani. Primul apartament în care am locuit după ce-am ajuns în București se află la vreo două sute de metri de garsoniera în care m-am mutat recent. În lipsa altor repere, m-am învățat să le zic taxime­triștilor ce se pierd în șirul blocurilor identice ce poartă inițiala M să mă ducă „în spatele Camerei de Comerț”.

Sînt blocuri începute la sfîrșitul anilor ‘80, pe locul unor străzi ale fostului cartier evreiesc și finisate după Revoluție. Acum 30 de ani se afla aici Piața Mărășești, înconjurată de case joase, cu prăvălii la parter, iar Dâmbovița nu era încă sistematizată. Calea Văcărești se suprapunea, în mare, cu bulevardul Mircea Vodă de azi. Era cunoscută drept “drumul la sîrbi”, care trecea prin dreptul unor case boierești. Străzile mai mici din zonă se chemau Baba Dochia, Cerbului sau Mistrețului.

Toate astea au dispărut însă sub lamele buldozerelor. Pentru comuniști, era o parte de oraș reprezentativă pentru “vechea societate” ce trebuia destrămată. În locul caselor s-a ivit pe harta din satelit dreptunghiul din beton. Peisajul a continuat să se modifice și după Revo­lu­ție. Odată cu desființarea Uzinelor Tim­­puri Noi, zona s-a transformat dintr-una predominant industrială într-una rezidențială și de birouri. Pe locul U­zi­ne­lor se ridică azi două clădiri de birouri. Cînd o să fie gata, o parte din oamenii din dreptunghiul meu ar putea munci acolo.

În weekend-uri, cîțiva copii ies în dreptunghi ca să joace badminton sau ca să învețe să meargă cu bicicleta printre șirurile de mașini. Noaptea, oamenii ies pe balcoane, iar printre crăpăturile be­toa­nelor se răspîndește miros de mîn­cărică. Pe băncile din față se opresc uneori cupluri tinere, mame și bunici care plimbă cărucioare de copii, pensionari cu animale de com­panie, prieteni luminați de luminile telefoanelor iar locul ăsta fără istorie se încheagă din toate bucățile astea minuscule de viață.

Text de Vlad ODOBESCU, reporter Scena9 și Senior editor Opinia Studențească