Etica meseriei vs etica personală

Cred că toată lumea a trecut la un moment dat prin chinul de a-l întreba pe celălalt „eu” dacă decizia pe care urmează să ia e cea bună, menajîndu-se în cele din urmă cu puful de la „așa se face în” drept, medicină, la facultate, jurnalism, etc. Momentul zero, în care etica profesională este aruncată în același ring cu valorile și moralitatea personală și de unde doar un combatant poate supraviețui.

În urmă cu o săptămînă am avut o proiecție la un festival de film antropologic în București, unde, printre altele, am văzut și un documentar făcut de o masterandă despre o persoană cu sindromul Tourette. Deși inițial premisa mi s-a părut interesantă, după primele cinci minute am căutat pe fețele celor din sală același disconfort pe care l-am simțit la mine. Și nu pentru că subiectul producției era unul foarte sensibil, ci pentru că aceasta era filmată într-o așa manieră încît să prezinte grosolan efectele dizabilității.

Concret, personajul principal era un bărbat de vreo 40 de ani, instalator, care vorbea despre munca sa, asta în timp ce camera uita de clești, piulițe sau țevi și căuta reacțiile involuntare ale personajului. Ba chiar la un moment dat intervine și vocea studentei, care îi spune acestuia că se aseamănă cu Mozart, care și el ar fi avut Tourette. De asemenea, în sesiunea de întrebări de la final, masteranda a explicat fără ocolișuri că i-a spus bărbatului că vrea să facă un film despre munca sa și că a trebuit să aibă grijă „să nu se prindă” că de fapt vrea să documenteze boala.

Mi-am amintit atunci de băncile alunecoase și de gerul din amfiteatrul P1, unde profesorii ne explicau ca dintr-o Scriptură că în jurnalism, în ce privesc afecțiunile medicale, unele lucruri pur și simplu nu se fac. De la polul opus, un profesor de sociologie care are ore și la UNATC (n.red.: Universitatea Naționala de Artă Teatrală și Cinematrografică) a subliniat că atunci cînd au pe cineva în spatele camerei, studenții de la film sînt încurajați să întoarcă și să stoarcă orice frîntură din personaj, și să arate senzaționalul.

Ca atunci cînd un medic trebuie să facă o rețetă pentru tratament care nu prea crede că o să funcționeze, ori un polițist care dă o amendă unui șofer deși și el recunoaște că legislația e exagerată, din ringul confruntării interioare, etica profesională este cea învingătoare. În companii, aceasta poate purta și forma unei „culturi” sau a unor „valori” la care angajatul trebuie să se supună pentru a fi „îmblînzit”. Totodată, este și o recunoaștere a societății că ceva s-a schimbat, că nu mai poate presupune că valorile personale ale oamenilor au o bază comună. Poate că de aceea, în 1996, oficiali din Departamentul Apărării al SUA publicau un articol științific în care explicau că înainte de toate, tinerii recruți din forțele aeriene trebuie antrenați să-și construiască un compas moral dictat de armată. 

Există desigur și cazuri în care etica personală iese învingătoare și o domină pe cealaltă. În niciunul dintre cazuri nu există neapărat o parte negativă. Înfricoșător este însă faptul că în lumea zilelor noastre au apărut atît de multe distrageri încît compasul de valori pare că se transformă într-o chestie făcută în grabă, fără substanță, și duce, precum un anestezic, într-o acceptare mai ușoară a unei gîndiri impuse. În cele din urmă, nu conflctul dintre o etică a meseriei și cea personală este adevărata problemă, ci o lipsă completă a respectivului conflict.