Demonii unei zile

Un frig de te taie ca lama de bri­ceag. Stai ca prostul în fața mall-ului, învins după primul sfert de oră de pre­țurile la colecția nouă de iarnă, în adi­dași. Oricum păreau din latex ciz­­mele alea, îți spui, și acum, că pari tu în fața ta cinic și nu sărman, e mai bine. Dar tot e frig. Hai să ne pan­săm cu un taxi, chiar dacă mer­gem la vînătoare de chi­lipiruri. Nu vor­bim nici despre cri­ză, nici despre vre­me, nici despre via­­ța grea de ta­xi­metrist. Nu vorbim des­pre nimic.

O fi pentru că noua cur­să se încheie mult prea curînd și mult prea aproa­pe. Vorbim totuși ce­va. „Aveți să dați rest la un milion? Nu am mă­runt”. „N-am. Dar lăsați așa”. „Adică cum, așa?” „Îmi donați un mi­lion.” Îmi vine să rîd, și rîd, dar su­nă spart. Ti­pul e neclintit, are ex­pre­sia feței de­senată, nu e genul pon­tos și atunci ce o fi: a. genul șan­ta­jist criminal – „dacă nu îmi lași mi­li­onul, te voi ucide” b. sînge rece, tra­ficant de carne vie – „nu e bună de client la taxi, dar o trimitem în Ba­sarabia” sau c. un taximetrist adus de criză cu ner­vii la pămînt, ca­re a ajuns să își șan­tajeze clienții și, ci­ne știe, să îi uci­dă sau să îi trafi­che­ze ulterior.

Nu trebuie să fii prea deștept să știi că mai e de esca­la­­dat la criză, așa că voi coborî docil să schimb banii, fă­ră să mă revolt cînd aud: „vii îna­poi cu 10 lei! ai înțeles?”, deși cursa fa­ce mai mult de 5 lei. Bi­ne­în­țeles că la farmacie nu au să îmi dea rest la un milion, deși este ora 15.00 du­pă prînz și gripa porcină plus vi­ro­ze­le sunt în toi, chiar nu mai cumpără ni­meni pastile? Mă rog. Îmi rămîne flo­răria din față plus un chioșc din ca­re iese un abur cald, care se ridică luat de vînt probabil pî­nă la nasul au­rolacilor înghețați.

„O gogoașă, vă rog”, spun fără con­vingere. „Noi vindem clătite, doam­­nă.” „Aha, atunci o clătită.” Ta­­xi­metristul claxonează îngrozitor și ur­lă la mine ceva prin geamul des­chis. Îi fac semne că ajung imediat, în­­șfac restul, uit clătita, și în drum spre mașină mă gîndesc: să îi dau 5 lei, cît face cursa, sau 10, cît mi-a pus în vedere răstit? Apoi reconsi­­der va­­riantele de mai sus, îmi amintesc în ce țară trăiesc și îi dau banii. I-a smuls ca pe un bir și a accelerat. Mă în­torc după clătită, pentru că rea­lizez că îmi va prinde bine pe fri­gul ăsta. Încă nu e gata și cum stau și aș­tept, ne­gîndindu-mă la nimic, tresar. „și ziceți că vroiați gogoși, ai?”, spu­ne o mînă lungă care mă bate pe spa­te. Ges­tul de camaraderie bruscă, pon­tos-slinoasă, vine de la patronul chioș­­cului trîntit în mijlocul străzii, ca­re conchide într-o tentă bussiness: „da­că vă place gogoșile, să știți că bag, da’ numa’ să-mi luați zece-do­uă­zeci de bucăți odată!”, zice pră­vă­lindu-se într-un rîs idiot. Scot o gri­­masă chinuită și mă îndepărtez de spon­­tanul prieten.

Mănînc clătita fără chef, mă fac de gem pe degete, și în timp ce mes­tec ca la paie, citesc pe gea­murile goa­le, cu ziare lipite și rup­te, în plin cen­trul Capitalei: „spa­țiu deschis pen­tru închiriere”. Aici țin minte că era un coafor, dincolo un shop cu pan­tofi, mai sus u­nul cu haine. În lo­cul lor a rămas o hîr­tie scrisă cu pi­xul, și în spatele ei, un întuneric si­nistru, cu vagi siluete de interior pă­răsit în fugă. Cînd am ter­minat de mîn­cat, numărasem deja cin­ci astfel de anunțuri, unul după al­tul.

Drumul de la Unirii spre Uni­versitate e pieptiș și oamenii par că se varsă la vale și curg peste ti­ne. În marea de înfrigurați fără chip, un țigan subțire coboară ca un ura­­gan și mă fixează, fluturînd o hîr­tie în mî­nă, și printre cuvintele pe ca­­re nu le-am înțeles s-a strecurat ce­­va cu „fete în București”, „vii cu mi­ne”, apoi era un om înghețat în mij­­locul străzii, de care era să mă îm­­piedic, apoi am început să alerg.

Roxana LUPU