Cum sună „La dolce vita“

În Napoli nu există intimitate. Dar nici vreo jenă în a-și expune zgomotos certurile familiale sau con­jugale, bîrfele sau picanteriile serilor de vară, în a-și aplana neliniștea sufletească prin vreo două urlete, urmate de pupat pe obraz și împăcat. E un popor pasional, mi se spune, iubește și urăște cu aceeași intensitate. Intensitate pe care, adesea, o împărtășesc cu toți locatarii blocului.

Pe balconul din dreapta-sus a clădirii de vis’a’vis – care de fapt e doar la 4-5 metri de propria locuință – o tînără vorbește la telefon. Nu știu prin ce poantă cosmică au reușit urmașii romanilor să construiască pereți absorbanți fonic pentru orice strănut două etaje mai jos, dar im­penetrabili pentru semnalul de telefonie mobilă. Ea îmi amintește cu religiozitate, la fiecare apel primit, că mă aflu într-o țară plină de personalități agitate pînă la agresivitate, unde toți își exprimă sentimen­tele indiferent unde, cînd și pe cine deranjează cînd fac asta. Nu odată am fost martoră la certurile conjugale ale colegei de apartament care își muștruluia prietenul pentru lipsa de respect, apoi îi spunea vreo două de mamă. Mamele par figuri centrale în familiile italiene, mai puțin pentru cei din apartamentul de deasupra. În casa respectivă ne­în­țe­le­ge­rile dintre mamă și fiică sînt la ordinea zilei, cînd puiul, cu nou-descoperita independență la cei 30 de ani ai săi, urlă din toți rărunchii și-și varsă ofurile și frustrările asu­pra figurii dătătoare de viață. Două etaje mai jos, o căsnicie e pe cale să se rupă, printre serenadele napoletane ale unui alt personaj care și-a scos boxele pe geam. Peste drum un tînăr șoptește în receptor vorbe dulci noilor cuceriri, în timp ce mai trage o ocheadă în sufrageria noastră, sperînd să surprindă vreo studen­tă ieșită de la duș numai in pro­sop.

Singurul vecin pe care îl găsesc suportabil în aplanarea propriilor conflicte interioare stă tot vis’a’vis, undeva spre dreapta-jos. Printre per­delele negre ale balconului și obloanele verde închis se ridică precum aburul notele melodiei „River flows in you” a lui Yiruma. La ore­le dimineții, cînd soarele își îngă­du­ie, pentru puțin, să atingă fațadele spă­lăcite, iar atelierul de reparat scu­tere duduie a motoare înfundate, atingerile clapelor de pian umplu spațiul dintre blocuri cu o prezență grandioasă. Pînă cînd, evident, își face apariția cîte o vecină ne­mul­țu­mită care să-i reproșeze pianistului intruziunea în siesta de la 11 di­mi­neața. În amestecul de conversații gălăgioase, duduiturile tobelor de motociclete și vacarmul pieței din capătul străzii, pianul e singura sursă de „zgomot” căruia locatarii de pe strada Diodato Lioy i se opun cu vehemență.

Anca MATCOVSCHI