Cine visează Unirea

De sus, din spatele geamurilor de pe Calea Victoriei, șuvoiul de oa­meni care strigă de-și dau plă­mî­nii pe-afară curge ordonat, în cele trei culori ale patriei, delimitat și con­dus, ca stîncile pe cursul unui rîu, de jandarmi.

Albaștrii în față, gal­benii – la mijloc și roșii încheie glo­rios coloana. Sînt pelerinele scoa­se din cutii de carton pe care le-au împărțit organizatorii încă în Pia­ța Victoriei și unde, dacă n-ai fost atent, ai fost înșfăcat și prins în­tr-o horă săltăreață.

În fruntea coloanei, o mașină de jandarmi și de cinci bărbați, membri ai Ansamblului Folcloric „Ște­fan Vodă”, înaintează în pași de cînt popular. Artiștii, sosiți de la un fes­tival și nedormiți de 13 ore, au ca­petele îndesate în căciuli din bla­nă, iar mîinile le ies de sub paltoane de lînă castanie. Două cobze, un nai, o to­bă și un contrabas scot sunete ce sînt adesea acoperite de vocile a­dep­ților unirii din spatele lor.

„Unirea României cu Ba­sa­ra­bia o vor face marile puteri. Așa a fost mereu. Eu zic, și puteți să mă cre­deți sau nu, că tot Moscova ne va uni. Indirect, prin antipatia pe ca­re o avem față de ea toți cei de pe am­bele maluri ale Prutului” ies vor­bele de sub mustățile voioase ale lui Tudor Ungureanu, condu­că­torul ansamblului și unul dintre ar­tiștii preferați ai unioniștilor. Își scu­tură degetele de coardele cob­zei, aruncă o privire fugară în spa­te­le lui, și mai trage o cîntare. Cînd a­pucă, le face fericit cu mîna bucu­reș­tenilor care urmăresc de la geamu­ri toată tărășenia. Unii și-au scos dra­pelul din casă, alții – odraslele sau cățeii. „O dorință since­ră / Ro­mâ­nia unită” sau „Chișinău și Bu­cu­rești, două inimi românești” nu îi poa­te lăsa rece. Poate li se pare o u­to­pie, dar măcar se amuză copios.

Tineri, bătrîni în uniforme mi­li­­tare cu medalii, suporteri, poeți, că­ței flămînzi, boschetari cu ochi lu­cioși, fericiți că iau parte la un e­ve­niment pe care nu-l pricep, dar ca­re, cred ei, sigur se va lăsa cu mi­ci și bere, ba chiar și un hipster, for­mează așa-zisul Marș al Unirii. E­venimentul îl face pe George Si­mi­on, fruntașul platformei Ac­țiu­nea 2012, să-și ia capul în mîini de e­­moție, să călărească garduri, să trans­­pire, să alerge de colo-colo, să dea indicații, să rîdă cu poftă, ba chi­ar să-i trateze cu respect pe jandarmi. „Sînt două mii de oameni, Li­na, ai văzut? Oare presa o fi ve­nit?”. A ve­nit, sunt toți acolo, cu fo­tografi și ca­meramani cocoțați și ei pe gardu­ri. Reporterii asis­tă la en­tu­zias­mul general ca la o săr­bă­toa­re la ca­re ei sunt musafirii de onoare. „Să se scrie, să se filmeze, să ne va­dă to­ți. Așa se va face unirea”, aud în spa­te­le meu.

E o duminică însorită de toam­nă, poate ultima din acest an, în ca­re pes­te două mii de oameni dintr-un colț îndepărtat al Europei cred în­tr-o unire.

Lina VDOVÎI