Voia sorții a decis

Le-a fost frică profesorilor. De a­me­nin­țările ministrului, de a-și pierde banii pe cîteva zile, de a-și lăsa studenții cu si­tuația neîncheiată. Li s-a spus „de la centru”, „taci și înghite” și așa au făcut. S-au închis în sălile de curs și au încercat să-și înăbușe nemulțumirile. Ca și cum nu s-ar fi înțeles cu toții să de­clan­șeze greva generală pe termen nelimitat. Mo­tive pentru renunțarea lor și-au găsit din plin, ca nu cumva să înfrunte re­pro­șul că au fost lași sau nepăsători. După o veche obișnuință românească, re­nun­ța­rea și resemnarea au fost auspiciile sub ca­re s-a desfășurat un simulacru de pro­test împotriva reducerilor salariale cu 25%. Drepturile au rămas numai șoptite timid studenților în amfiteatre, ca și cum s-ar fi găsit într-o Românie comunistă în care orice vorbă le-ar fi putut fura libertatea și „bucata de pîine”. Însă nici aici convingerile lor n-au întîlnit empatia. Ma­joritatea studenților erau prea preo­cu­pați de cum să-și găsească scăparea din sesiune printr-o metodă facilă și eficientă.

Manifestarea ostilităților s-a des­fă­șu­rat previzbil, după cum mulți anticipau: gre­va a fost pe o o perioadă atît de ne­li­mi­tată, încît nu s-a limitat decît la a nu mai fi deloc. S-a validat din plin mode­lul „unii da, dar de fapt, cei mai mulți ba”. Fi­in­dcă cei mai mulți n-au avut credință. Nici în liderii sindicali (din mo­ment ce ma­joritatea nu și-au văzut decît de propriile interse, nu de ceea ce au perorat), nici în glasul lor – că ar pu­tea răzbate dincolo de zidurile universi­tății. Ci doar în voia sorții. N-au crezut că greva gene­ra­lă sau orice altă formă de protest ar putea schimba ceva. Degeaba au venit cu niște propuneri tardive, cum că o gre­vă de o zi, concentrată și totală ar fi fost o idee mai bună. Nici în asta n-au crezut cu adevărat, nici măcar o clipă.

S-au convins de un singur lucru. Ghi­lotina a căzut deja peste capetele lor și nimeni nu mai poate interveni pentru a schimba această sentință injustă. Nici pră­­bușirea Guvernului pe care o pro­mi­te opoziția și o vociferează liderii sindicali nu încălzește vreun spirit. Dascălii sînt mai mult obosiți decît revoltați, doar au protestat japonez, românește, limitat și nelimitat cu atîtea prilejuri. Și, de fie­ca­re dată, degeaba.

Ceea ce s-a întîmplat săptămîna tre­cu­­tă nu este decît o oglindă a societății ci­vile românești. Tabloul pe care l-am pri­­vit este unul în care disperarea nu mai este conturată în tușe groase, în lumini și um­bre, ci într-un amestec neomogen și di­sonant de culori stridente și nepotri­vite. Este o schimonoseală a ideii de li­ber­­tate și-o îngenunchere în fața unei de­mo­crații strîmbe. Prin acest gest am de­ve­nit, cel puțin preț de cîteva generații, o nație de atei.

Laura PĂULEȚ