Patriotism în an bisect

Scriam, într-un supliment realizat în urmă cu cîțiva ani, despre România profundă, a Moldovei „de după dealuri”. Locuri izolate, în care singurul Dumnezeu care răzbește acolo e cel care-i împinge pe oameni să se dea jos în fiecare zi din pat.

Într-o astfel de Românie ne-am cufundat și de data aceasta, însă într-una a cugetului. Ce răzbate în satele Moldovei din naționalismul festiv, răstălmăcit în studiourile tuturor televiziunilor? Ce înseamnă ziua de 1 Decembrie pentru românii la care nu ajunge nici fasolea și nici ciolanul autorităților? Cu ce îi ajută dragostea de țară pe ei? Există?

N-am reușit să răspundem la niciuna dintre aceste întrebări pentru că oameni simpli există doar în discursurile goale ale politicienilor. Patriotismul trăiește în fiecare român, dar nu se leagă nici de ziua națională, nici de steag, nici de pămînt și nici de istorie. Se leagă de trăirea pe care o are fiecare om, în casa sa, alături de familia sa, de care s-a legat pe viață. De lunile fără ploaie în care macină pămîntul în pumn și se roagă, în gînd. De casa de chirpici care crapă la fiecare furtună năpraznică de toamnă și pe care o reface în fiecare primăvară. De animalele la care ajunge să țină ca la familie, după care se aruncă în vîltoarea șuvoaielor ca să le salveze.

Pentru că, dintr-un ideal care a stat la temelia războaielor între țări, patriotismul a ajuns să fie astăzi o iluzie și o amintire. O iluzie a mini-burgheziei moderne, hipsterimea, și o amintire a celor care au cunoscut cîndva oameni pentru care sacrificiul de țară era, oricînd, o opțiune. Astăzi, și cei care-și arborează tricolorul pe 1 Decembrie de geamul mașinii se numesc patrioți. La fel și cei care, în pauza de masă, cer unirea țării cu Basarabia, înjură politicienii în fel și chip, și, într-un final, de fapt, nu votează.

În satele în care televizorul este doar suport de milieu și parade fac doar gîștele încolonate pe cîmpurile măcinate de secetă în toamna trecută, am găsit oameni pentru care zilele libere nu sînt stabilite de Guvern, ci marcate în calendarele mici de pe perete, cumpărate de la preot, cu o cruce roșie. Pentru ei, 1 Decembrie vine de mai multe ori pe an. Sau niciodată. Dar în ziua în care dezbaterea principală este numărul de avioane care trec peste Arcul de Triumf, cine stă la tribuna oficială în timpul paradei sau, eternul clasic, cine-cui nu i-a strîns mîna, oamenii din Moldova au sărbătorit prin muncă. Au tăiat lemnele, porcul, au făcut plăcinte, au cărat gunoaie pe cîmp și au adus zeci de popuri de coceni pentru a hrăni animalele. Cei care nu erau la muncă erau în crîșmă, căutînd răspunsuri în fundul paharelor de țuică.

Pentru că nu a stat nimeni să-i întrebe de sau să le măsoare patriotismul. Și e normal. În România în care s-au născut, nevoile lor sînt ascultate din patru în patru ani și nu sînt îndeplinite niciodată. Ce datorie ar avea ei să-și iubească țara la comandă, cînd se aude fluierul de la începutul defilării?