Țara morții și patria cioburilor

Vreau să vă imaginați o zi fără cer. O zi în care toți norii au coborît printre oameni și un soare prăbușit a incendiat pămîntul. Închipuiți-vă și un strigăt înăbușit care ar face să erupă din miezul umanității o lavă de lacrimi. Veți vedea o națiune care își arborează numele pe un stindard al solidarității și veți auzi milioane de voci care s-au prins de aceeași coardă sensibilă, să-și cînte la orgă jalea unui hazard. Nu vă lăsați păcăliți de imaginea mulțimii de oameni care v-ar putea provoca vreun déja-vu totalitarist. Nu e decît o manifestare a libertății, a unui reflex al democrației poporului polonez care a ales să-și îmbrace, de dragul țării lor, disensiunile politice în albul empatiei și să-și îngroape gîndurile în rugăciune. De parcă așa ar vrea să-și frîngă cercul vicios între pleoape și să omoare blestemul vechi de 70 de ani, înscris în nedreptatea unui masacru.

Acum, imaginați-vă o zi cu un cer acoperit cu nori de cenușă și un pămînt care arde de capul lui, pocnind la răstimpuri, ca de-o ciudă de veacuri. Închipuiți-vă un șir de pupile dilatate, conectate la Internet și o voce stridentă care izbucnește dintre rîndurile în care s-au înșirat, ceremonios, gînduri senine pentru oamenii întunecați de supărare: „Păcat că nu au murit ai noștri!”. Comentariul e de pe forumul unui ziar românesc. Probabil e doar o glumă al cărei haz scapă tuturor nivelurilor de lectură, o flegmă scuipată absolut inoportun și total inadecvat. Însă seninătatea ei sinistră nu poate să ne împiedice să gîndim că ar putea fi mai mult decît o bagatelă provenită din precaritatea morală, ignoranța și indolența unui individ anonim. Nu cumva este reflexul unui popor care a păstrat în memoria lui colectivă convingerea că schimbarea unui regim, înlăturarea unor oameni din structurile puterii trebuie să coincidă cu dispariția lor? Nu este oare moartea (survenită ea prin hazard sau provocată) pentru unii dintre noi, românii, un prilej al descătușării unei uri „de neam” îndreptată, indiferent de regim, către cei care ne conduc? Nu cumva ne alimentăm mereu obsesia că am fi prost stăpîniți? Următoarea întrebare care îmi vine în minte este dacă ne putem numi un popor democratic cîtă vreme există cetățeni pentru care disensiunile nu-și află rezolvarea decît prin actul omuciderii. Ne temem că, la noi, moartea ar putea stîrni aplauze și un prilej pentru hiene de-a sări să-și marcheze teritoriul eliberat în culorile lor politice. Culmea este că decesul a 96 de oameni nu a reușit să-i afecteze pe români pe cît i-a speriat iminența închipuită a unui nor de cenușă vulcanică. Drept dovadă, funeraliile demnitarilor polonezi au concurat pentru spațiu editorial în presa noastră cu paranoia unui scenariu apocaliptic fabricat să împrăștie în închipuirea oamenilor moartea.

Așa că vreau să vă imaginați din nou ziua fără cer și să-mi spuneți cum credeți că am putea și noi să ne rupem blestemul vechi 20 de ani, ca să ne construim și noi un soare din cioburile noastre de democrație și să alungăm norul de suspiciune de pe spiritul națiunii noastre. Și să nu-mi spuneți că doar o revoluție ne-ar mai solidariza.

Laura PĂULEȚ