Țara care își numără morții

Unu, doi, trei. O asistentă stă în spatele ambulanței și-i numără pe cei care sînt aduși fumegînd, lăsînd în urma lor o dîră de carne topită de pe oase. Patru, cinci, șase, zece, douăzeci. Șoferului unei alte ambulanțe îi bufnește sîngele pe nas după ce, timp de două ore, n-a făcut altceva decît să încerce să resusciteze tineri pe care știa că nu are cum să-i salveze. Unsprezece, doispreceze, douăzeci. Pompieri-și plîng în pumni, centrala 112 e blocată cu mesajele salvatorilor „ajutor, sînt sute de arși aici”. Douăzeci și nouă, treizeci. Treizeci? Chiar îndrăznim să ne oprim aici cu numărătoarea celor care au murit în containerele morții în care ne petrecem nopțile și cărora le spunem, șic, cluburi? Gîndiți-vă la Iași, week-endul ăsta, la cluburile în care ați ieșit. Gîndiți-vă cum ați stat în subsolul unui bloc, în locul murăturilor, înghesuiți cu alte sute de persoane, cu o cale de acces prin care v-ar lua 15 minute să evacuați clădirea dacă ați face-o în mod civilizat. Vă amintiți, nu? Vă lovește prima dată mirosul de fum, care-ți intră-n haine și în păr și în piele, de vă miros și genunchii, dar și șosetele a doua zi.

Acum închipuiți-vă că s-ar aprinde scena, barul, draperiile, decorațiile de pe pereți, că focul s-ar extinde către tavan și că ar trebui să fugiți cît mai repede de acolo. Cine vă poate garanta că nu vă veți încheia seara călcînd pe cadavre? În niciun caz patronii. Sînt cîrciumi în Iași, bodegi de ultimă mînă, spelunci cu pretenție de nightclub faimos din Occident, care s-au simțit lezate de valul de întrebări lansate la adresa siguranței lor și-au împînzit Facebook-ul cu mesaje de solidaritate dar și de o disculpă colectivă. Că noi avem zece stingătoare și-un pompier angajat, că noi o să ne donăm profitul din seara asta victimelor, că noi nu purtăm vină, niciunul, doar compasiune și înțelegere.

Fie că vorbim de toate crîșmele din zona Cubului de pe Ștefan cel Mare, de la Bază la Underground, fie că mergem la localuri mai „de fițe”, cum e Cafeneaua Piața Unirii sau Skin, riscul este același. Intrări înguste, pe care nu pot pătrunde sau ieși mai mult de doi oameni în același timp, multe dintre ele aflate la parterul sau la subsolul unor alte clădiri, înghesuite, neaerisite și predispuse la o sută de riscuri, chiar dacă se iau cinci sute de precauții. Ceea ce nu conștientizează lumea e că nu e nevoie de un foc care să ardă carnea de pe tine pentru ca oamenii să moară. Un moment de panică provocat de un cutremur, de un nebun c-o armă albă sau de cine știe ce altceva ar putea declanșa o goană către ieșire, o cavalcadă de oameni care se vor călca în picioare, la propriu, unii pe alții.

Și ce vom face? Așteptăm ca oamenii să moară ca să încropim o comisie de chibiți și să decidem lărgirea ușilor? Boicotăm și stăm să bem bere la PET în casa scării, fără să mai ieșim în oraș? Sau punem și noi pentru prima dată de la momentul alegerii lui Iohannis presiune pe decidenți ca să facă o serie de controale serioase, că sînt de ajuns imaginile vînate de televiziuni cu prieteni, părinți și copii care aprind lumînări în fața unei poze.