Repetiția, mama învățăturii

Îmi povestea o prietenă, tînără profesoară, ieșită de pe băncile facultății, cum s-a gîndit într-o zi să le facă o surpriză copiilor de la școală, dintr-o clasă de gimnaziu. A vorbit cu un tînăr poet, l-a invitat să participe la o oră de română, și-a așteptat apoi cu respirația tăiată maldărul de întrebări pentru scriitor. Omul a intrat în clasă, ea a făcut prezentările și-atît a fost – liniște deplină. După cîteva minute, un copil și-a făcut curaj și-a spart gheața, întrebînd cu voce temătoare – „doamna, da’ scriitorii sînt vii?”.

Din gimnaziu în liceu nu-i o mare diferență. Ajungi să înveți literatură și, pe bună dreptate, rare sînt cazurile cînd auzi pe cineva că nu și-a pregătit un teanc de eseuri copiate de prin cărți, dictate cuvînt cu cuvînt sau luate în primire de la colegii mai mari, care-au trecut de bacalaureat – eseuri pe care ajunge să le învețe cu cîteva zile înainte, pe negîndite. Sînt și cazuri în care copiii se-ndrăgostesc de cîte o materie, au noroc de un profesor dedicat și-așa ajung să primească materiale suplimentare, care chiar să-i facă să realizeze cum se simte pofta de învățat și cum e să asimilezi, în sfîrșit, nu doar ceva folositor care să te-ajute să treci de grila de corectură a unui examen, ci într-adevăr ceva ce-ți place, ce-ai vrea să cunoști în profunzime și în care să te specializezi, poate, pe viitor. Dar asemenea cazuri sînt rare și, atunci cînd auzi de ele, e imposibil să nu simți vreo urmă de gelozie, gîndindu-te „ah, eu n-am avut așa șansă!”.

Printr-un gimnaziu tărăgănat și-un liceu în care înveți doar „ce-a vrut autorul să spună” sau să numeri cuvintele dintr-un text argumentativ, să obții un punctaj maxim la orice criteriu, fără a te concentra însă pe cît de puternice îți sînt, de fapt, argumentele – te trezești în băncile unei facultăți. Dar și pînă aici e cale lungă. Dacă te lovești de o admitere, care s-a scuturat de ceva timp de programele și grilele din liceu, n-ai cum să te prezinți pregătit. Și-atunci îți împarți timpul între învățat pe dinafară lucruri pentru bacalaureat și meditații – ba prin facultățile care oferă cursuri gratuite de pregătire, ba pe la profesorii dedicați din liceu, ba pe la cei recomandați de o cunoștință a unei cunoștințe. Și te costă. Scoți atunci, dintr-o dorință de-a reuși să studezi ce-ți dorești, bani din buzunar și plătești, practic, cîteva luni de școală pe care-ai fi putut-o urma, într-un mod organizat, în toți anii de studiu de pînă acum. N-ar fi trebuit decît un sistem care să-i permită elevului să-și aleagă clar ce vrea să studieze, o programă limpede și niște universități interesate, care să conștientizeze de unde anume și cît de întortocheat e drumul viitorilor studenți pînă le ajung pe listele finale ale facultăților.

Dacă te-ai văzut pe liste, de-acum nu mai ai nimic de făcut, decît o cruce mare, o mulțumire adusă părinților și-apoi, cînd o să-ți spună profesorul la primul curs – „uită ce-ai învățat în liceu, oricum n-o să-ți folosească la nimic” – să crezi și să nu cercetezi.