Povești de adormit roboții

Despre cosmos citim ceva numai da­că ni se spune că va pica cerul peste noi. Ori că Cerul nu există. Despre calcu­la­toa­re citim ceva numai cînd nu se mai des­chid. Sau cînd vrem să ne cumpărăm unul nou. Citim despre amîndouă cînd ni se spune că existența noastră e, în defini­tiv, ca un computer care, atunci cînd se va uza fizic și moral, nu va ajunge nici mă­car să ruginească la o ghenă, ci că va fi înghițit de-o gaură neagră.

Stephen Hawking e un nume și o po­­veste de viață, un savant și o serie de teorii, așa că legitimitatea sa de a vorbi des­pre moarte nu poate fi contestată. Iar dacă el a spus că, din noi, nimic nu va rămîne, poate că ar trebui să ne îndoim de două ori de viață și să privim moartea cu alți ochi. Ori să vedem episodul nu­mă­rul 16 din Robotzi, în care moartea e un „sinihiiistru”, are o „inimă de copil” și lucrează cu jumătate de normă, într-un li­­ceu. Fiindcă, pînă la urmă, viața în sine este o poveste, iar moartea, cea din urmă certitudine, pe seama căreia putem alege dacă să vorbim serios sau să glumim. In­diferent dacă ne tragem din Adam și Eva, din maimuțe ori că sîntem rodul u­nor fluctuații cuantice, ceva imprevizi­bil, din­colo de clipa ultimă, ne aș­teap­tă. Fap­tul că nu știm ce, ne sperie, ne in­ci­tă și ne intrigă în același timp. Așa că ne ancorăm într-o convingere. Apoi ne a­legem direcțiile și contra-direcțiile de sim­țire și de gîndire. Ne luptăm cu în­do­ie­lile și căutăm mereu căi de ocolire și de amînare a sentinței printr-un rost pe care îl credem semnificativ. Nu lăsăm pe ni­meni și nimic să îngăduie fricii să ne înă­bușe pa­siu­­nea de a trăi, indiferent dacă „inter­ven­țiile” asupra convingerilor noastre sînt bazate pe explicații sau pe in­ter­pre­­tări.

Însă, orice revelație, accident sau în­tîm­plare tragică din „domeniu”, stîrnește un șir lung de pasiuni care este îm­bră­ți­șat de media cu toate posibilitățile ei de ex­presie. Ce-i drept, descoperirea lui Haw­­king nu ajunge nici pînă la degetul cel mic al funeraliilor Dianei de Wales, mor­ții subite a lui Michael Jackson, a decesului Papei Ioan Paul al II-lea sau a sinuciderii lui Kurt Cobain. Însă a fă­cut ceva valuri și nu a ocolit prea multe pagini de ziar și buletine de știri. Deși nu e nici un „media event”, nici o certitudine. Însă e îndeajuns de îns­păi­mîn­tă­toa­re, de dezechilibrantă și de tragică încît să poată stîrnii reacții de la scientologii, te­­ologi și agnostici deopotrivă. Și, în plus, mai trece și drept o punere în scenă a popularizării științei. Știință pe care pu­ține instituții media (cel puțin la noi în țară) știu să o împacheteze bine și s-o vîn­­dă cu succes. Moartea însă, indiferent de ambalaj, vinde. Mai bine ca se­xul. A­cesta să fie și motivul pentru ca­re „The tree of life” a luat anul acesta Palme d’Or-ul?

Laura PĂULEȚ