Pentru că 40 de ani

Pe 20 aprilie 2014, „Opinia stu­den­țească” împlinește 40 de ani. Spiritul ei s-a născut în 1974, la Iași, dintr-o mînă de oameni c-un entuziasm nebun de fru­mos, care nu știau împotriva cui luptau, ci doar își strigau pasiunile, se re­voltau și izbeau cu atitudine în tastele mașinii de scris. S-a născut din condeiul inginerilor, istoricilor, filosofilor, isto­ri­ci­lor și medicilor care, pe la vreo 20 și ceva de ani, aveau idei și opinii pe care nu voiau să le țină la sertar. După cum povestește și Dumitru Constantin, pri­mul redactor-șef al „Opiniei stu­den­țești”, totul se-ntîmpla într-un mediu în care, alături de „Alma Mater”, „Dia­log”, „Simpozion” și „Viața Politeh­ni­cii”, pre­sa studențească era o insulă de libertate și de îndrăzneală într-un con­text în care presa era gîtuită de cenzura co­munistă. Nu se știe foarte bine cum de le-a fost îngăduit studenților această rebeliune tipărită-n plumb, se spune că ar fi fost tolerată tacit, iar „elitele” lă­sate-n umorul lor numai de ei înțeles. Toa­te astea în 3.000 de exemplare, un tiraj care-acoperea suflarea studențească, cîtă era pe-atunci.

Cei care moștenesc „Opinia” au cea mai grea povară de purtat. De a convinge că, într-o epocă în care se practică atacul la persoană, copy-paste-ul din co­mu­ni­ca­tele de presă și răcnetul comandat, un ziar făcut în zece oameni care învață ce-nseam­nă presa „quality”, încă mai contează.

„Opinia” a trecut de vremurile ace­lea și prin vremuri schimbată, dar, cum­va, cu totul neatinsă în principiile din care s-a născut – de-a fi nu doar bu­nă, ci excelentă pînă la dedicarea totală a celor care-și asumă să creadă în rostul ei. De fapt, e singura revistă stu­den­țeas­că care încă mai trăiește, nu doar din Iași, ci și din țară. Deși îi strînge doar pe stu­denții de la Jurnalism, nu se apleacă și nu se îndoaie sub talpa nimănui. Este și va fi, cît va trăi, doar a studenților și-a nimănui și-a tuturor care vor să ci­tească „altceva”. Cei care-și consumă ti­ne­rețea și-și ascut condeiul la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Studenților sînt ca și cei de-acum 40 de ani, niște Don Quijote ai timpului lor. Fiindcă lupta pe care o duc aici, acum, parcă e cel puțin la fel de aprigă precum atunci. Nu mai funcționează nici sub aco­pe­ri­șul vreunei culturi a presei studențești, nici sub o acută foame a publicului țintă du­pă adevăr, nici în contextul în care ur­letul sofisticat ar mai reprezenta o provocare. Cei care moștenesc „Opinia” au cea mai grea povară de purtat. De a convinge că, într-o epocă în care se practică atacul la persoană, copy-paste-ul din co­mu­ni­ca­tele de presă, răcnetul comandat și opinia oricui scrie pe blog par că sînt ceea ce vrea publicul (fiindcă are 100.000 de vizitatori unici pe zi), un ziar făcut în zece oameni care învață ce-nseam­nă presa „quality”, (de la teren, la redactare, editare, tehno­re­dac­ta­re), încă mai contează.

Am putea face, aici, o listă cu nume sonore care-au semnat în paginile re­vis­tei, cu oameni realizați, dar i-am uita pe cei care și-au pus în proiectul acesta jumătate de suflet. Fiindcă „Opinia” e și un proiect de suflet, o formă de rezis­tență în fața unor cutremure în care valo­rile ­se dau peste cap de prea multe ori. „Opinia” de-acum, cea în 5.000 de exemplare, cu un site care se adaptează platformelor multiple și care-și ține oamenii prin forța pasiunii și nu prin momeala „vrei satisfacții financiare de moment”, respiră. Și respiră un aer care va fi „altfel” pentru totdeauna.