O scară pentru fiecare turn de fildeș

E ironic cu cîtă ipocrizie privim noi, studenții, anii petrecuți în sînul universităților. Ne uităm de sus, scîrbiți, chiar semidoct, cum îi bate inima centrului universitar și îi arătăm cu degetul, înfundați pînă la gît în artere, pe aceia care încearcă să-l resusciteze. La facul­tate am merge, dar nu ne place programa, ne deranjează orarul, pe profesori îi bîrfim la o țigară și ne petrecem timpul mai mult în Food Court-uri decît pe la cantine, unde mîncarea, bineînțeles, spunem că e proastă. Să învățăm am vrea, dar e multă materie inu­tilă, examene „care n-o să-mi folosească ni­cio­dată în viață” și, în cele mai multe cazuri, diploma ajunge să ne împodobească pereții părinților, mîndri de educația pe care au re­u­șit să le-o ofere odraslelor, cel mai adesea pe bani grei.

Sîntem scîrbiți, dar nu știm de la ce ni se trage. Parcă am fi suprasaturați de nostalgiile altora, care ne-au inoculat imaginile unei studenții ce ar trebui să conțină cei mai fru­moși ani din viață. Și, venind cu datul acesta de-acasă, cînd vedem realitatea strîmbăm din nas. Am învățat în Iașul ăsta care ne-a în­ghi­țit cu toate metehnele noastre că e mai ușor să fim chibiți, să spargem semințe pe garduri sau să bem cocktailuri de 50 de lei în cluburi de fi­țe decît să punem osul să ne desenăm propria studenție. Să ne creăm propriile nostalgii și să nu le mai trăim, rătăciți, pe ale altora.

De săptămîna trecută a început Fes­ti­va­lul Studențesc FEstudIS, dar mulți dintre noi nici n-am deschis paginile programului. Am citit printre rînduri, am pufnit „pros­tii!”, și ne-am întors la cluburile și semințele noas­tre. La tinerii care au defilat într-o paradă de costume populare, tomberoane, Dacii în­ră­ma­te cu steaguri, căruțe și o mare de zîm­be­te ne-am uitat pieziș și am rîs. Nu știm exact de ce, probabil de curajul celor care au stră­bătut Bulevardul Independenței (ce iro­nie), cei care s-au expus, să rîdă lumea de ei, să îi înjure, să le facă poze și să le lipească pe toa­te gardurile. Acesta este un curaj pe care noi, chibiții, nu îl avem. Nu ne place? Pare co­pi­lă­resc? Atunci să punem mîna, să ne organizăm, să ne facem propriile evenimente, să le dăm culoare celor ca există deja. Să ieșim, să sărim în sus, să ne facem de rîs și să zîm­bim. Ar fi mare păcat să ieșim încruntați de pe băncile facultăților.

Pentru că, din jocurile de copii, care se por­nesc de la festivaluri cu teme, aparent, ino­cen­te, se pot naște mișcări studențești ade­vă­rate. Ne întîlnim, ne cunoaștem, vorbim, ne vărsăm sufletele și ne culegem unul-altuia frustrările. Și de aici ne organizăm, în­țe­le­gem că ceea ce se întîmplă în timpul șe­di­n­țe­lor din spatele ușilor închise ale conduceri­lor universităților ne privește întîi pe noi și abia apoi mediul academic. Dar pînă să căs­căm urechile și să ne deschidem ochii ca să vedem ce ne înconjoară, trebuie ne des­co­pe­rim pe noi. Nu e nevoie să vină cine-știe-ce uniune națională, cu legături mai mult spre politică decît spre studenție, să ne țină cursuri de leadership și de lansat baloane. Asta putem să o facem singuri. Dacă tot ne plîn­gem că diplomele nu ne folosesc, măcar să nu ieșim de pe băncile facultăților înseriați, ca de pe linia de producție a unei uzine. Să nu-i mai lăsăm să ne dicteze cum să ne trăim studenția, să ne-o asumăm pînă cînd vom pu­tea, mîndri, să îi învățăm noi pe alții.

Cătălin HOPULELE