Nevoia de iarbă

Sesiunea ne aduce în pragul dispe­ră­rii. Profesorii par absurzi, examenele ne sînt așezate parcă dinadins în zile consecutive, xeroxurile sînt înțesate de prioritățile „altora” iar cărțile de la bibliotecă au devenit in­dis­po­nibile. Aproape că ne vi­ne să ne spîn­zu­răm de ața de la covrigii care ni s-au ră­cit pe birou fiindcă n-am apucat să-i mîn­căm cît erau calzi. Dar imediat ne gîn­dim la consolări care să ne aline spai­­ma de-a le cere în semestrul viitor pă­rin­ți­lor noș­tri bani pentru taxă și nu pentru club.

Deși ne doare stomacul de la stres, nu ne putem vindeca de obișnuința de-a dormi pînă la amiază, de a bea cafeaua ca pe bere și berea ca pe apă. Cînd ajun­gem la capătul pachetului de țigări, în­ju­răm strașnic foile pe care literele se în­ghe­suie unele în altele în cuvinte care ne fac în ciudă că nu avem un dicționar prin preaj­mă. Mai că ne pare rău că ne-a fost le­ha­mite să trecem pe la cursuri. Așa că nervii ni se în­cor­dează ca un elastic ieftin, scă­pat din mîinile unor diletanți în ale re­zol­vării e­cua­țiilor studențești cu prea multe ne­cu­nos­cute.

Eforturile ne sînt luate în de­rî­de­re de o senzație de inutilitate, așa că furia de-a nu fi în stare de un „nimic” de e­xamen își caută compensația în uitare. Astfel, apelul la substanțele halucinogene în sesiune capătă motivații superi­oa­re, absolut întemeiate: avem nevoie să ne relaxăm, să scăpăm de anxietatea in­hi­batoare. Nu, nicicum nu ar putea fi vor­ba de o formă de distracție derizorie, ca cea din timpul anului. De ce nu ne-am a­nes­te­zi­a con­ști­in­ța, de ce nu ne-am crea un han­dicap fals, mizînd pe capacitatea noastră de impro­vi­za­ție la examen. Nu avem absolut nici un motiv așa că, după o raită la weed shop, rea­litatea se redi­men­sio­nea­ză. Covrigii de­vin un festin și de-odată vedem doar partea plină a pa­ha­rului cu be­re: dacă trecem la cu taxă, nu e mare pagubă, doar putem găsi o min­ciună cît să-i încredințăm pe părinți că vina pentru rezultatele dezamăgitoare nu e noastră. Nici cursurile nu mai apar atît de ame­nin­ță­toare după ce au devenit scru­mieră im­pro­vizată. Ni s-a luat și gîndul de la fi­țuici: reprezentau un efort prea mare. Vom trece negreșit examenele, doar am auzit de la colegii mai mari că nu contează ce scrii acolo, că proful oricum nu citește – cum ar avea timp să se uite peste vreo 300 de lucrări și să mai și e­va­lueze corect?

Da, în sesiune fumul amăgirii e mai gros, fiindcă ne fabricăm scuze învîrtindu-ne gîndurile în jurul unor țigări care ne iau mințile. Nu ne amintim unde-am fost cînd „ceilalți” au dat și examene și res­tan­țe și nici momentul cînd elasticul care ne ținea prinși de realitate s-a rupt și ne-am tre­zit la spital, cu părinții îngrijorați ală­turi. Dar e mai mult ca sigur că vi­na nu e a noastră. Noi am vrut doar să ne relaxăm conștiința și am reușit, deci am trecut sesiunea cu bine. Merităm negreșit un 10 pe care știm că l-am fi putut vedea doar cu ochii minții.

Laura PĂULEȚ