La vînătoare

Sesiunea este un prilej de arătat colții. Momentul în care studenții se răzbună unii pe alții pentru neînțelegerile din timpul a­nu­lui, în care profesorii „trîntesc un examen” răutăcios generațiilor care și-au petrecut sesiunile mai mult pe Facebook decît în sala de curs. E o confruntare a nervilor, o pîndă. Un prilej de stres, de ocară. Stu­den­ții sînt convinși că profesorii au ceva cu ei, că o să-i pice „de-a’ dreacu’”. Profesorii sînt exasperați de studenții oportuniști pe care nu-i cunosc nici după nume, nici după chip, și care încearcă să negocieze cu ei promovarea. Cu un zîmbet disperat pe buze, ce maschează o grimasă a încrîncenării, cele do­uă „tabere” se confruntă prilej de două săptămîni, plus una de restanțe. Se înjură și se dușmănesc numai în gînd sau pe rețelele sociale. Încordarea răzbate, discret, doar în colțurile gurii.

Însă, din toată această confruntare, sca­pă esențialul. Sesiunea nu este fetișul ni­mă­nui. Nimeni nu s-a preschimbat peste noap­te. Nici studentul în căprioară, nici profesorul în vînător. Sesiunea este doar o experiență condensată a necesității de a trage li­nie și-a răspunde cerințelor unui sistem. Se manifestă, aparent, ca o formă de coerciție, dar este acel rău necesar care trebuie să do­v­edească tuturor că nici profesorul, și nici studentul nu sînt degeaba. Manualele de pe­dagogie susțin că o notă mică nu este doar „vina” studentului, este în egală mă­su­ră responsabilitatea profesorului. Apoi, urmează aspectele „tehnice”. „Fabrica” din universitate are cerințele ei. Ca profesor, nu-ți permiți să pici prea mulți, că îți fug studenții, cu tot cu rucsacul cu bani după ei. Ca student, știi asta, chiar dacă nu în­țe­legi pînă la capăt. Dar ai un organ format, care să-ți asigure o plasă de siguranță în caz de eșec. O situație aparent de forma „win-win” ascunde de fapt un cancer care roade dintr-un rost care ar trebui să fie mult mai puțin pragmatic.

La sfîrșit de an, sentimentul studenților și al profesorilor este că nimic nu contează, deopotrivă. Că educația este precum o tranzacție la un magazin de cartier. Dai un pro­iect (copiat, necopiat, făcut pe genunchi sau pe brînci) și primești o notă. Măsura lu­crurilor a devenit una cantitativă. Ai dat o lu­crare, trebuie să ai notă. De nota 5 vorbim, evident. Că ce ai scris în ea este o farsă? Deja ai pierdut prea mult ca student cu scrisul și ca profesor, cu corectatul. Și apropos de asta. Știți că studenții cred că profesorii nu le citesc lucrările? Și că profesorii la rîndul lor știu că studenții s-au gîn­dit la asta cînd au copiat lucrările „de pe net”? Și știți ce e și mai și? Că, lucrurile, așa, sînt în echilibru.

O studentă m-a întrebat anul trecut oare ce s-ar face profesorii dacă ar da peste un geniu? Ce-ar face? L-ar pune să facă un re­fe­rat la sfîrșit de semestru ca să primească o notă? Nu sînt genii la noi, am sărit, dar gîn­dul mă urmărește și acum. Ce facem noi, domnilor profesori, pentru studenții ex­­cepționali? Nimic, sărim peste ei, ca și ei peste cursurile noastre. Ce facem pentru me­diocri și sub-mediocri? Îi trecem. Stre­sul sesiunii e doar un mit. Nimeni nu vî­nea­ză pe nimeni. La masa de prînz toți ne în­fruptăm din mielul educației răs­cum­pă­rat în 14 zile de post.

Laura PĂULEȚ