Agresorii fără vină

„Și eu. La sugestia unui prieten: «Dacă toate femeile care au fost agresate sau hărțuite sexual ar scrie un status, urmat de hashtag-ul «#metoo», am putea să arătăm oamenilor adevărata dimensiune a problemei».” Așa suna ceea ce actrița americană Alyssa Milano a scris pe contul ei de Twitter, într-o duminică seară, la începutul lunii octombrie. Pînă a doua zi, hashtag-ul a devenit viral și-a reușit să strîngă 53.000 de mărturii ale femeilor care, pentru prima dată, spuneau cînd, unde și, în numeroase cazuri, și de către cine au fost agresate sau hărțuite sexual. Printre acestea se numărau și persoane publice, fie ele în postura victimelor, fie în postura celor acuzați. Nici în România hashtag-ului nu i-a luat mult să se transforme într-un fenomen – în numai cîteva zile, paginile de Facebook au început să se umple de mărturii. Așa au devenit publice povești ale fostelor studente care au vorbit despre hărțuirea sexuală din universități și despre profesorii care le-au hărțuit sau despre persoane cu funcții politice, ca senatoarea USR, Florentina Presadă, care a povestit într-o postare cum a fost hărțuită sexual atît la serviciu, cît și în afara locului de muncă, într-un mijloc de transport în comun.

Odată cu poveștile victimelor, au apărut însă și reacțiile acuzaților. În presa străină, primul scandal de amploare, urmare a hashtag-ului #metoo, a fost cel care l-a pus sub presiunea acuzațiilor pe producătorul Harvey Weinstein. În urma confesiunilor devenite publice, producătorul a fost concediat, deși și-a prezentat scuze și a negat o parte din lucrurile care au fost spuse la adresa sa. Într-un articol publicat de către New York Times pe 11 noiembrie, aceștia indexează toate persoanele publice acuzate de hărțuiri sexuale, în urma fenomenului #metoo, începînd cu Weinstein. Ultimul scandal adăugat listei a fost cel al comediantului Louis C. K., care, fiind acuzat de comportament agresiv cu tentă sexuală, de către cinci femei, a avut o reacție neașteptată. Comediantul nu doar că și-a recunoscut vina, ci a publicat o scrisoare în care și-a prezentat scuzele și a explicat, pe îndelete, unde și de ce anume a greșit; a menționat avantajul agresorului de-a fi persoană publică și presiunea pe care victima o resimte atunci cînd acesta are o poziție importantă, știind că șansele de-a cîștiga un proces împotriva sa în instanță sînt scăzute.

Deși există și asemenea poziții, persoane care recunosc că și-au înșelat singure șansele de-a deveni și rămîne modele în fața admiratorilor lor, în cronologiile de pe Facebook încă ne putem lovi de voci care acuză victimele că „abia acum s-au găsit să vorbească” și care le judecă pentru acuzațiile întîrziate. Felul în care zecile de mii de mărturisiri ale persoanelor hărțuite își pierd din gravitate, atunci cînd cîteva păreri ale cîrcotașilor le-acuză de lașitate și rapiditatea cu care problema cu adevărat gravă alunecă în penumbră nu poate decît să scandalizeze și să ne facă să ne întrebăm cînd o să reușim să sedimentăm informațiile, privind întregul context real al problemei. Pînă atunci, mai avem însă de stat la cratiță – nu doar femeile, ci noi, cu toții.